Andra Rotaru - Într-un pat, sub cearșaful alb

După o mie de ani de la lansare și o mie de premii primite, ajung și eu la volumul de debut al Andrei Rotaru. Termin de citit și mă-ntreb: care naiba-i treaba cu cartea asta? Mă interesez despre Frida Kahlo, împins de motto-ul de pe prima pagină. Firește, nu știam despre ea nimic-nimicuț. Volumul începe să aibă sens. Unul foarte acut. Îl recitesc. E foarte bun. Mi-e tot mai clar că, în cadrul trasat de imaginea pictoriței, poeta rearanjează și amestecă aproape științific biografia mexicancei cu propriile obsesii. Poeta e detașată, crudă. Nu se implică. Se simte artistul plastic în imaginarul din spatele textelor.
Pe de altă parte, mi-e la fel de clar că dac-o scot pe Frida Kahlo din volum, nu-l mai pot citi. Fără cheie de lectură devine dens, pretențios și aproape mistic. Un fel de Teodor Dună în variantă feminină.

Câteva poeme:



aproape oamenii

între lumea reală
și cea irațională
un imaginar personal accesibil

am nevoie de un privitor care să-și extragă
din rădăcini sentimentele
să mă vizioneze cu ochiul gol
ca o bandă metalică

                           înregistrez informații
                           decodate cu sânge rece
                           magnetofonul merge în gol

e o atmosferă în care vreau să iernez



toți lunaticii

toți lunaticii sunt
atenți la temeri și coșmaruri
cu voință rece și suflet de târfă

găsesc în viața mea porniri
violet-stricate
sunt naivă
inventez simboluri
uman feminine

umorul negru în situații care nu pot fi exilate
pierderea copiilor
pierderea soțului
pierderea prietenilor
membrelor

sunt un pește care nu mai înoată decât cu atele



*

cresc
între falduri grele
am o gură care primește picături
un stomac roșu
în care gestează pești și păsări fără chip
și craniul macerat al prietenilor

nu mai socializez
mă plimb între paturi de femei/ de spital/ de bărbați
sunt o creatură la orizontală
roasă de soare

aici sunt la masa unei doici negre care îmi dă sânge
mixat din jumătăți de ființe și o greață care nu se revarsă
decât din gura mea

nu pot să stau altfel, îmi țin capul lipit de stinghia patului
cu privirea în sus, în așteptare, ca și cum
halca de viață mă privește răutăcios

scara pe care urc mă susține greu
este o atelă mai mare fixată de-a curmezișul patului
pe ea se sprijină doica, mă hrănește
să rămân mică în mâinile ei

să mă uit fix la soare, la lună în același timp
în care pământul se crestează cu fierăstrăul

stau singură într-un peisaj ars în care îmi las pielea
să se scurgă de pe mine
să fac exhibiționism morții