Personajele lui Lucian Raicu

Nu e nicidecum derutant să vorbești despre personajele unui critic literar, mai ales ale unuia ce pune o echivalență deloc simbolică, deloc echivocă între critică și viață. Vestita Critică – formă de viață a coexistat dintotdeauna cu intenția – defel modestă, dar cu asupra de măsură realizată – de a-i oferi cititorului o plăcere aproape fizică a lecturii, după cum spunea Raicu undeva. Într-atât e de absorbită cartea în substanța criticului – de o echidistanță și o eleganță aproape suspecte – încât ea, cartea, devine un personaj cu drepturi de existență egale cu cele ale autorului ei, un alt personaj semi-ficțional din textele lui Raicu. Cele 111 scrisori din Paris (ediție îngrijită de Simona Sora, Editura Institutului Cultural Român, 2016), texte rareori mai lungi de două pagini, sunt forme de viață independente, nonșalant-estetice, sunt, adică, exact acele nuclee de autenticitate și de stil pe care vânându-le continuu, scriitorii (uneori marii scriitori, și vezi aici comentariul la romanul Lentoarea de Kundera) le ratează.

Valeriu Cristea vorbește de stilul „sec” raician, or cred că lucrurile stau taman pe dos (dacă admitem că nu vrem baroc și lirism în critică): textele sunt real însuflețite, parcă Raicu însuși ți le-ar povesti cu o atitudine detașată dar calificată exigent, ca din fața unei cafele, între două cursuri. Ironizează oriunde e de ironizat (inteligent, subtil dar decisiv) iar unde nu, adăugă atent construite inflorescențe și naivități, întocmai ca eschivele unui scrimeur de performanță. Eschive în fața riscului de a deveni „sec”, mă refer. De exemplu (luat la întâmplare, pg. 33): „Ingenuitatea retezată (sau „întreruptă”, sau „indispusă”, ca să-i folosesc termenii) de neîncredere, de o plictisit-critică analiză a propriilor temeiuri de încântare, un soi (foarte de soi) de copilărire autentică și răsfățată, dar îndeajuns de repede obosită de ea însăși, luată în răspăr exigent, vrând parcă s-o treacă prin urechile acului, pe unde nu prea se poate trece la drept vorbind”. Nu insist cu exemplele, abundă. Documentaristul Raicu ține ca pe scurtul spațiu de care dispune să alăture cele mai semnificative elemente, pe care le leagă, nu de puține ori, ca într-o narațiune. Ba chiar am impresia că, incitând acea plăcere fizică de care vorbea, ar fi putut scrie pe orice temă, de la istorie la biologie, cu aceeași savoare. Că, de multe ori, în disecția unei cărți, semnificativ e detaliul, polemica, un fapt de (aparent) mică importanță din viața autorului sau o vorbă-n vânt aruncată de acesta-ntr-un interviu – ține de apetența regizorală a lui Raicu și de metoda lui demonstrativă. Și tot specifică lui îi e o plăcere vădită a portretisticii, de la partea vestimentară la cele mai acute (și ascunse) informații. E greu să găsești un nume care să nu aibă alături o remarcă, un epitet, o întâmplare : Paul Ricœur e un modest bătrânel, într-un costum ușor șifonat, cu o cravată nu impecabil legată; Tolstoi e un plângăcios care nu-l suportă pe Turgheniev; Roth se bucură că studenții americani nu citesc les merdes philosophiques trimise din Franța, care au distrus învățământul literar în Statele Unite; Etiemble cunoaște femeia încă devreme în adolescență, prin intermediul mamei sale incestuoase; și așa mai departe.          

Un fir ușor detectabil în miezul textelor este dat de problema literaturii. Cea franceză, și nu numai. Se mai scrie? Dacă se scrie, se scrie bine (în sensul de: a murit Marele Scriitor)? Dacă se scrie și se scrie bine, mai citește cineva? În sfârșit, dacă se și citește, mai ajută asta cu ceva? Raicu înregistrează, citează răspunsuri de scriitori, filosofi, urmărește anchete literare, comentează. Echilibrat. Undeva între radicalitate și nuanță, cum ar spune Mircea Martin. Nu de puține ori, Raicu împărtășește pesimismul unora dintre respondenți, dar unul destul de luminos, pentru cineva care și-a petrecut viața în jurul bibliotecilor, decis să le devoreze.

S-a vorbit de o anume lipsă de exigență a lui Raicu în cronicile sale, de personalitatea blajină a acestuia. Dacă eliminăm teribilul model de comparație Ionesco dar și, la polul opus, modelele critice cinice, provinciale în dorința lor de afirmare prin negare, Raicu rămâne un critic care, vorba lui (de fapt, a francezilor), nu-și ține limba în buzunar. E drept, doar în vreo trei-patru cronici, cartea sau autorul sunt desființate clar și irevocabil (cazul Grigurcu, cazul Kundera, textul despre impostură sau ancheta despre ultima frază a unui roman). Raicu însă, am mai spus-o, e mai subtil, mai elegant și, tocmai de aceea, mai convingător. Un ton șăgalnic insidios, un semn de punctuație, o ironie subînțeleasă, o naivitate „scăpată” – și încrederea în cartea despre care vorbește e subminată, pe neștiute. Dacă e mai blajin, atunci e mai viclean, adică de două ori mai exigent decât dacă ar spune-o de la obraz.