Despre scris

           Atunci când, de-a lungul unor mari perioade de timp, nu mai scriu, fac asta pentru că nu mai pot accepta ca scrisul să-mi vampirizeze creierul. Când scriu, am tot mai mult senzația unei preocupări imbecile, inutile. Senzația că scrisul mă face să pierd vremea, că totul este de nepătruns, de neînțeles. Și acutul sentiment de inutilitate a ceea ce fac. Nu vreau ca scrisul să sugă din carnea mea viața, să vadă în locul meu, să respire pentru mine. E o inepție să crezi că ceva poate fi înțeles. Oricât am scris, n-am înțeles, de pildă, nimic în plus despre corp. N-am făcut altceva decât să mă mint. Scrisul a reușit să mă fragilizeze, să mă abrutizeze. Nu mai sunt în stare să iubesc, nu mai trăiesc din plăcere, nu mai am puterea să trăiesc. Am devenit o brută livrescă, un monstru de lecturi și simboluri culturale, un om care poate vorbi despre orice. Nu mai sunt în stare să tac. Nu mi se mai permite să tac. Scrisul este de vină. (...) Scriu de frică, fără îndoială. Simt că nu mai sunt liber. Singura mea libertate e aici. Iar a-mi privi mâna dreaptă cum mi se zvârcolește sub ochi pentru a așterne aceste rânduri e o oroare. Alfabetul nu mai are nimic sacru. Scrisul e un fel de vomă compusă din substanțe imposibil de digerat și de aceea eliminate prin spasme. Nimic sistematic în ce fac, doar dorința de a anula din când în când aceste rânduri virgine, liniate verzui. Deschid caietul speriat de timpul care trece. Nu cred că am ceva esențial de spus. Și asta e o suferință: să nu te poți abține să faci din tine un spectacol inutil și de proastă factură. 

                                                                    Gheorghe Crăciun, Fals jurnal...