Câine de periferie

CAP. 2

Zile întregi am dat târcoale pe maidane și prin blocuri părăsite. Însă locurile unde poți găsi mâncare sunt cele în care sunt și oameni. Spitale, restaurante, gări, piețe, peste tot se aruncă ceva, înfășurat în plastic, staniol sau cârpe: bucăți de animal, grăsimi sau uscături, trebuie doar să știi unde să cauți. Doar că nu e liber pe nicăieri aproape. Peste tot simt că e altcineva, pe o roată, pe un stâlp, pe piciorul unei tarabe, pretutindeni persistă un miros înțepător de mascul. Iar unde e delimitat teritoriul nu intru. Îi și văd, cum se ridică și încep să adulmece. Abia așteaptă. Oricum, locuri mai sunt și tot o să găsesc ceva. Mai bine așa, față de ceilalți pe care îi văd legați, prin cuști sau prin grădini, după garduri. Grași și lucioși dar cu lanțul de gât. Deși, să ai tot timpul mâncare la dispoziție, nu cred că e rău. Eu merg unde vreau dar am stomacul gol iar singur nu am cum să rezist. Trebuie să intru într-o haită. Undeva. Să găsesc... sau să dorm. Să dorm. Sub mașina asta. Da. N-am mancat de dimineața trecută. Voi găsi mâine. Voi gasi. Nu cu lanțul. Dar măcar cu mâncare... mâncare..