O.
Nimigean, poet canonizat și controversat în același timp, și-a revendicat ca
marcă proprie acest statut, de altfel, cum nu se poate mai dezirabil, cu
mijloace de la subtile până la revanșarde. Cronicile de întâmpinare, nu de
puține ori contradictorii, conturează nu atât receptori de o incongruență
funciară, cât mai curând un poet neasimilabil unei singure direcții ori metode,
al cărui dinamism compozițional, uneori pe întinderea unui singur poem, surprinde
până la derută.
Înspre
deliciul spiritelor polemice (între care al poetului e cel dintâi), Nimigean propune reluarea celor cinci volume
publicate de-a lungul a cinsprezece ani între copertele unei singure cărți, sub
titlul preventiv Nimeni nu-ți garantează
nimic, un tom poetic prin excelență experimental. Capacitatea neverosimilă
de explorator, cerebralitatea și persiflarea sunt trăsături dominante
aplicabile întregului, însă de antologie se poate cel mai coerent vorbi
fragmentat, în jurul fiecăruia dintre volumele care o compun.
Scrieri alese (1992) originează dintr-o revoltă incriminatorie, patetic
adresată social-politicului și echilibrată în spirit optzecist de o laxă
zeflemea ori o causticitate amară. Cinismul și pastișa postmodernistă nu e
asumată însă în totalitate, întrucât autorul adaugă periodic un fundal sumbru, tragic,
alătură tonurilor suave cele inchizitorial satirice, într-un discurs ce
încearcă să nu derapeze ci să păstreze această totalitate conștientă a
stărilor: „mi-e sufletul o cartă de reforme (pst) / lovesc în zei și râd
copilărește / să scriu repede cât mai sunt tânăr / cât măseaua de minte n-a
început a crește” (drojdie).
Week-end printre mutanți (1993) păstrează ironia
mușcătoare cu adresă imediată (politicul, dar și poeții ori criticii literari)
însă conceptul se îmbogățește: poetul practică noi exerciții cu mare
virtuozitate (prozopoeme, vers alb, rimă, poeme dintr-un singur vers, sonete,
pangramatisme, etc) într-o aparentă căutare febrilă a formei. Stilistic,
Nimigean creează melopoeia dintr-o poezie concretă în care semantica e
distorsionată, granițele sintactico-morfologice sunt depășite și cuvântul primește noi înțelesuri. Din aceste
jocuri de limbaj (metapoem, intertext, minimalism, inserțiuni dadaiste) se
detașează un nimigean observator, secondant al autorului în defularea confesivă
cât mai autentică în care intenționat se lasă locuri goale ce favorizează noi
și noi interpretări.
O aparentă ostentație livrescă, creșterea
frecvenței referințelor și a ermetismelor se va evidenția în adio adio dragi poezii (1999), o
adevărată inflație a lexicului ruptă la timp de ironii lucide: „…strămoși din /
cambrian
mișunând printre tulpinile spongioase de vauxia / orbi cu piciorușe înspăimântătoare
și ridicole cu cili / gelatinoși naroia wiwaxia opabinia înduioșătoare /
gingănii hallucigenia și odontogriphus – am cinismul să / le închipui calde încă
de suflarea lui dumnezeu” (domn cu
monoclu).
În
ultimele două volume, Planeta 0 (un
bruion) (2002) și Nicolina blues (2007)
vor predomina prozopoemele, întrerupte de scurte catrene epigramiste sau de
alte câteva formule poetice: poem jurnal, poem epistolar, poem eseu. Registrele
pe care le atinge Nimigean trec de la oniric-vizionar la mistic-religios, de
dragoste, pamfletar, romantic, utilizând extremele limbajului (injurios,
tandru, tehnic, abcons, oripilant) în care are atât de puțină încredere: „m-am
dizolvat într-o oglindă cumplită m-am întors în / mecanism fac gesturi spun
cuvinte histrion explorând / peisaje bizare luptătorul din holodeck” (enantiodromia
(fragment) – un prolog).
Manifestul poetic din finalul cărții, Poezia și corelativul ei obiectiv, rapița,
explicitează în cea mai mare măsură opoziția poetului față de o singură formă, un
singur tip de poezie. Poate ar trebui începută de aici lectura.
Luate individual, cele cinci volume înregistrează
două caracteristici tipice. Prima este eterogenitatea. Ori reunirea lor într-o
singură antologie consistentă reprezintă aproape un gest de curaj. A doua este,
în ciuda diversității lor debordante, a aglomerărilor – personalizarea,
amprentarea lor cu nota originalității, recognoscibilă de la un volum la altul.
Iar dacă O. Nimigean refuză conformismul unei catalogări, de ce n-ar face-o și
antologia?
Da!
RăspundețiȘtergere