Caragiale Reloaded

Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun dacă a rămas Caragiale contemporanul tău. E și ăsta un fel de raționament. Până la urmă, toți suntem înconjurați de toți ceilalți, și în această scurtă (dar, ca de fiecare dată, intensă) perioadă, ne vom fi îndreptat cu toții privirea înspre alegeri, de unde spiritul dramaturgului răzbate cel mai acut. Dar, să ne-nțelegem: spiritul dramaturgului sau al personajelor? Al lor sau al epocii din care au fost desprinse și apoi încărcate? Poate al naratorului, uneori? În sfârșit, în altă paradigmă, spiritul „obscurității” unei epoci, grotescul ei, surprins prin lentila deformatoare a „văzului monstruos”? Însăși moștenitul epitet caragialian (unul deloc flatant, cu tot bagajul comic care l-a generat), asociat frecvent cu actanți ai unor evenimente contemporane, dezvăluie o viziune extra-temporală a scriitorului asupra unor condiționări identitare. Poate fi primită existența unui Caragiale, într-o cultură, cu recunoștință și, totodată, cu un oarecare gust amar? Desigur, cu asupra de măsură.

Analiza lui Angelo Mitchievici, pe teme adânci de redescoperire, exegeză și, după caz, supra-interpretare, devoalează subtilități de creație și îl repoziționează cu abilitate pe clasic-modernul Caragiale față de opiniile, vechi și noi, ale comentatorilor operei. Ca niște exerciții firești și abundente, argumente de literatură comparată, explicații morfologico-fonetice, aprofundări terminologice vin să insoliteze uneori, alteori să fixeze trăsături ale unui portret ce cu greu poate fi vreodată conturat definitiv. Tocmai de aici răspunsul la întrebarea „De ce, azi, Caragiale?”.

Hermeneutica propusă de A. Mitchievici, întinderea spațiului de culegere a referințelor și, acolo unde nu mai găsește un punct solid, intuiția, trimite la studiul pe marginile unui fenomen sau la comprehensiunea unei științe ca punct de hotar al cunoașterii. Al unei cunoașteri, revin, ca profil etnic, al unei asumări. Am fost caragialieni dinainte de Caragiale, fără să știm atunci care e cuvântul care ne descrie și ne cuprinde atât de substanțial. Chiar dacă nu aceasta este miza istoricului literar, filozofic și sociologic ne interesează, așa cum ne interesează și în ce măsură Caragiale ar mai fi fost Caragiale dacă nu s-ar fi născut în Prahova.

Relevant însă în arcanele interpretării lui A. Mitchievici este faptul că acesta sintetizează nuanțe, puncte de vedere, receptări, utilizări dintre cele mai eterogene. Cum sunt de exemplu cele patru tipuri de „utilizatori” ai operei lui Caragiale, respectiv cei care îl văd pe dramaturg ca vindecător al tarelor românești, apoi cei care l-au folosit în scop ideologic, cei care îl înțeleg ca un promotor al minoratului, bufoneriei, provincialismului și, în sfârșit, cei pentru care caragialismul în contemporaneitate reprezintă un exces, drept pentru care opera trebuie redată timpului ei și literaturii. Oricare ar fi modurile de înțelegere, de cele mai multe ori sunt instabile, în funcție de lecturi.  Nicio instanță nu este imuabilă, precum nici Caragiale însuși nu știm cu adevărat ce este: dramaturg, nuvelist sau poet? Vizionar genial sau stăpânit de o sensibilitate nervoasă patologică? Personalitate burlesc frivolă sau, deși nevorbitor de germană, autoexilat la Berlin? De la scuză la cauză, de la definiție la pretext, Caragiale poate încăpea în orice haină.

Cu aceași acribie argumentativă, istoricul literar extrage toate efectele din deformările lupei impuse de prea cunoscutul simț enorm și văz monstruos, din, așadar, „imperiul simțurilor”, iar lexicul cu care valorifică demonstrațiile e de esență tare: redimensionarea realității, comic de o cruzime latentă, sadism, cruzime deliberată, gură de umbră, izbăvire estetică a urâtului, ș.a.

Superficialitatea tragică, așa cum refuzau să o vadă cerchiștii, este recontextualizată de către A. Mitchievici pe dimensiuni distincte, exploatate până la ultimele sensuri pe care acestea le pot oferi. Tocmai de aceea, Caragiale după Caragiale nu va fi o lectură de relaxare, ci una pentru care e musai să-ți oferi timp de reflecție și, în majoritatea cazurilor, acordul asupra concluziilor.