flash pe prietenie

mai știi? era anul în care mă încadrasem în Instituție, alături de câțiva inși care lucrau în secret, că nici nu stăteam cu ceilalți, în centru, ci într-o ieșire, în sediul unei firme de construcții, nici nu figuram pe statele de plată județene și, când toți lucrau de mult cu cardul, nouă încă ne veneau banii la plic de la București

și eu stăteam atunci pe fâșia aia dintre două variante ale realității, acolo unde dacă nu alegi cât de curând o direcție, mintea-ți coboară într-o baie de ulei încins și se prăjește ca o pastă de cartofi trasă în forme; și-ntr-adevăr, n-a durat mult până să fac alegerea și acum e totul ok, dar în anul ăla umplusem pereții de desene cu războinici, iar pe singura amică pe care mi-o făcusem, o mignonă brunetă c-un ușor strabism, șoferiță de taxi, prima dată când a acceptat să vină la mine la o cafea am primit-o-n pula goală și de atunci n-am mai văzut-o

și uneori îți mai scriam ție, prieten vechi, dar nu pe epic și pe logică, cum cred că cere un epistolar, nu, îți descriam câte-o imagine ivită-n cap pe muzică și multă bere la pet, ca și când ai fi putut de acolo să înțelegi starea mea de spirit, și chiar cred că tu o înțelegeai; chiar cred că vibram la fel la anumite lucruri, cum a fost și mesajul ăla-n care-ți povesteam cum face christos combinații nepotrivite și cum ne așteaptă iar în cort, să ne dea câcă; și chiar dacă nu mai știu ce-am vrut atunci să spun, cred și acum că din mintea aceluia de sus și din mâinile slujitorilor lui de aici, de jos, ies numai căcaturi; cum s-a și dovedit de fapt, în seara aia: nu mai știu la ce mă gândeam dar țin minte că aveam în jurul meu decorul acela stătut – războinicii tot pe pereți, mignona tot în taxi, berea și melodia pe repeat; însă, pe când eu scriam din ăstea, pe tine te prindeau cu 16 kile, îți puneau genunchiul pe cap și mesajul tău cu "nu-mi mai scrie, fra" am crezut e replică la textul meu

și chiar dacă ne-am mai bătut noi, ne-am mai rupt tricourile unul altuia și ne-am găurit pielea, parcă durități din astea sincere nu ne-am zis

și, mai știi? n-ai cum să nu mai știi, când ți-au luat telefefonul, te-au întrebat de fiecare nume din agendă și-au dat peste mesajul meu, după care șase ore au încercat să scoată de la tine cine-i christos dar vezi, tu n-ai dat nimic, nimic decât adevărul și chiar le-ai spus c-acolo-i un fel de poezie; ei se uitau încruntați, parte de la fum de țigară, parte încercând să prindă șpilul, și te-ntrebau a nu știu câta oară: cine-i christos? și tu, exasperat: christos!, cine să fie?

de unde te-au cărat cu ei, aveai să-mi povestești, 60 de km, să facă percheziție în casa alor tăi, și pe drum, în continuare: unde-i christos? și tu: în cer!, unde să fie?

și da, mă aveai trecut în agendă cu animalu, dar nici pe asta nu le-ai dat-o, identitatea mea, adică iar ei – și cumva i-nțeleg și pe ei – au percheziționat cu surle și trâmbițe, au întors casa pe dos, de pe ai tăi se scurgeau pijamalele, oameni respectabili în orășelul ăla,

domnu și doamna inginer, toată strada se adunase în fața casei lor că lăsaseră intenționat aprinse girofarele, suficient să zboare vorbe-n toate părțile, suficient să crească rușinea, iar pe tine te-au mai plimbat o zi două și strategic ți-au dat drumul

îmi zici că ți-am lăsat bani de țigări și bere eu nu-mi mai amintesc dar știu că trebuia să povestim și unde să o facem, erai persona non-grata în toată comunitatea, deci am urcat în dacia aia obosită a lu frate-meu și ne-am dus în capul orașului și hop, prima mașina de poliție a parcat după nici zece minute cam la 20m în spate, și a rămas acolo pe întuneric, nu ca să ofere siguranță și încredere, cum scria pe ea, ci tocmai dimpotrivă; și am mers atunci în celălalt capăt, ieșirea aia spre sibiu, și acolo nu le-a luat mai mult de un sfert de oră să ajungă și să facă același lucru – ce făceam eu acum mi se-ntâmpla mie – dar să nu mă grăbesc, deci unde să mergem, am luat-o pe câmp aiurea, mai întâi pe drumul vacilor și apoi pur și simplu pe câmp; și atunci și acolo mi-ai povestit coincidența aia ordinară prin care ai picat în plasă, care și-acum sună a coincidență aranjată, și apoi presiunile și trocul: un nume pentr-un kilogram, un kg în minus la captură, până ți-ar fi rămas acolo, câteva zeci de grame de consum și de bucurie;

și da, ai refuzat tot și aici te-am admirat din toată inima, că eu eram de mult căcat pe mine, ceea ce de fapt n-a întârziat prea mult să se întâmple; doar nu crezi că le-a luat mult să afle: iată numărul mașinii dacia, iată proprietarul – frate-meu, acolo e familia lui și numărul de telefon; și iată-l și pe fratele lui, adică eu, cadet la antidrog, coleg deci cu ei, și iată și numărul meu de telefon, care-i fix numărul animalului din agenda ta, și iată, îmi imaginez, discuțiile și telefoanele, rapoartele și adresele, și cum de-acuma suntem trei, noi doi și christos prinși în jocul ilegal;

și chiar dacă de aici într-un fel lucrurile s-au rafinat, într-alt fel au luat-o razna; o vizită așa la derută la ai mei i-a bagat pe ăia-n spaimă, în care bătrânu oricum trăia de când a bătut un polițist, sau a furat o troacă metalică din fabrică să opărească porcul, sau amândouă, și ăia pe lângă bătaie i-au dat și-un pic de pușcărie, de care nu vrea să vorbească; apoi colegul de birou, după ce mă-ntorsesem la lucru, care m-a întrebat din nimic dacă eu cred în dumnezeu, și când i-am zis că nu prea, m-a-ntrebat direct: și-atuncea christos cine-i?

și apoi șefu-meu care știa discuții intime la telefon cu prietena mea, jumate ascultare, jumate cacealma, că noi oricum ne despărțiserăm;

și da, n-a durat mult și-am plecat, și da, s-au mai ținut un pic de mine și de telefonul meu și-apoi s-au sictirit;

și-acum eu sunt bine, stau la geam și fumez și știu că și tu ești bine, și sigur îți amintești și tu toate fazele ăstea dar poate cu alte detalii și sigur există multe dimineți în care și tu stai la geam și fumezi și geamurile noastre nu sunt atât de departe unul de celălalt, sunt în același oraș, chiar dacă în cartiere diferite, doar că iată, dacă pe vremuri nu ne-am spus durități sincere, când eram departe unul de altul, acum, când suntem aproape, știm amândoi că vremea durității, și poate și aia a sincerității, a trecut

bradul

l-am luat de la dedeman

și asta a fost de la început o greșeală

ori fiindcă ăla a fost un an prost pentru dedeman

c-avea doar brazi rari și strâmbi

(pentru că, la o socoteală, dedeman vinde anual

80-100.000 de brazi – proveniți din „producții agricole”, și pun ghilimele pentru că

am un prieten la Gura Râului care taie direct din pădure

„pentru magazinele ălea mari” – și-n anul ăla, care s-a-ntâmplat să fie unul dintre două guvernări, s-au făcut razii mari la tăierile ilegale, de unde multora nu li s-a mai luat șpaga și i-au închis, printre care și pe prietenul meu, și deci în anul ăla dedeman a vândut sub 50.000, și poate că ăia erau adevărații din producții agricole)

deci ori pentru c-a fost an prost ăla ori pentru că l-am luat noi în data de 26, când bradu-n casa gospodarului împlinește deja două zile de când e împodobit și de cumpărat mai găsești doar ciurucuri

și l-am adus acasă și l-am pus acolo unde-l puneau an de an părinții tăi

ce frumos arăta la ei

nici dedeman nu era așa monstruos atunci

doar că la noi stătea strâmb oricât am încercat eu să-i sculptez baza cu o toporișcă care la alte lucruri funcționa perfect dar iată că la brad nu

la brad am umplut parchetul și hainele de rășină și pânʼ la urmă am înțeles mesajul bradului și l-am lăsat naibii așa, pentru că dacă aveai starea de spirit potrivită puteai spune că numai el e drept

iar apartamentul, blocurile, cartierul, toată lumea, în fapt e strâmbă, numai el, brăduțul nostru rar și pricăjit stă drept, pentru care și noi vom adopta nu peste mult timp poziția lui, ca la muzeul evreilor din berlin unde înclinația aia a stâlpilor la 15 grade îți fute creierul, dar fără spoilere, deci am căutat podoabele îngropate în debara sub tot felul de cutii, le-am suflat de praf, și erau globuri din ălea mari, transparente, cu câte o steluță din praf de sticlă lipită cu aracet, și cu moș crăciuni decolorați și prăjiturele și bomboane de plastic

ori nouă podoabele astea cu un aer ușor comunist ni s-au părut foarte potrivite căci am intrat amândoi într-un film în care aveam 6-7 ani și stăteam în jurul bradului, separat, firește, că pe vremea aia nu ne cunoșteam, dar stăteam așa fiecare cu familia lui și brazii, cu excepția că nu era așa strâmbi, erau identici cu al nostru de acum și aveau aceleași globuri și moși crăciuni care pe vremea aia erau roșii și nou-nouți, ori cel puțin așa ni se părea nouă în fiecare an, iar pe jos era celofan să nu umplem de cetină peste tot, de miros nu mai zic, miros din ăla proustian de brad de crăciun sau de minge de plastic gonflabilă care te urmărește toată viața

dar tot bradul ne-a trezit la realitate că-i lipsea steaua aurie din vârf iar pe asta am pus-o când eram total sparți; doar că și ea era făcută pentru vârfuri mai viguroase nu ca lujerul nostru luat pe nimic de la dedeman, care mai avea și vârful rău tăiat cu un cuțit de pâine, dar până la urmă nu a fost o problemă fiindcă starea de spirit era perfectă și ca steaua să nu stea strâmbă (suplimentând percepția de înclinație a întregului cartier, ceea ce nu era tocmai rău, dar era prea mult și simțeai că-ți vine o stare de greață) am îndesat pe sub ea bucăți de hârtie îndoită, și a funcționat – iată steaua cum stătea dreaptă, deși arăta cumva ca o căciulă trasă peste un pansament, dar totul era perfect

și știu că ne-am tot plâns înainte că noi nu simțim absolut nimic de crăciun, era cred că al treilea an de când locuiam împreună, și anul ăla a recuperat tot, ba a luat și din anii următori, că nici până atunci nici de atunci încolo nu ni s-a mai întâmplat să stăm două sau trei ore întinși pe canapea, uitându-ne la brad, primul nostru brad, care strălucea de-a dreptul chit că n-avea instalație, și noi să exclamăm din când în când doamne ce frumos e și celălalt să zică nu-i așa? și apoi unul dintre noi să spună cred că-i cel mai frumos brad din tot brașovul iar celălalt să-i răspundă cu o chestie din asta sentimentală, nu mai știu exact cum a decurs conversația dar știu că am admirat mult acea operă de artă, chiar dacă făcută după crăciun, că fiecare avea impresia că a dat dumnezeu încă un crăciun numai pentru noi, ca la basarabeni

iar cât am trăit cu braduțul nostru în casă, deci cât mai era până la revelion, câteva zile, nu? căci în anul ăla am făcut și revelionul la noi, deci cât am stat cu bradul lângă noi a fost totul perfect; și mai știi? a venit acea mică excursie la bâlea lac, și acolo sus de unde se vede bine lacul și unde turiștii fac selfie-uri, acolo am mai băgat două timbre și tot muntele a început să danseze în jurul nostru, nu era niciun brad, nici nu știu acum, poate că în realitate sunt brazi acolo, sau poate că au crescut între timp, dar atunci nu era nici unul la bâlea lac, ca și cum nu avea cum să existe concurență pentru brăduțul nostru care ținea tot cartierul și, de fapt, toată lumea în echilibru sentimental; și chiar dacă am condus atunci până la vidraru, apoi la câmpulung și apoi am ajuns pe rucăr-bran și tot drumul ăla șerpuia în fața genunchilor mei care tremurau deasupra pedalelor, niciunuia nu i-a fost frică, iar până am ajuns înapoi la brașov dealurile au încetat să danseze iar noi, total extenuați, am pupat brăduțul de noapte bună și am dormit pe canapea, în sufragerie, să fim cu el, să fim cu noi, cumva

și da, ne putem întreba dacă brăduțul a făcut să se termine totul de revelion, căci în apartamentul nostru (vorba vine al nostru, căci era alor tăi) de 50 mp au intrat cam 20 de prieteni, și dacă ne gândim că toți stăteam doar în sufragerie și în bucătărie, stăteam de fapt în vreo 25 de mp toți, deci eram cam un om pe mp, și din densitatea asta a venit cuiva ideea, pe la 4 dimineața, să despodobim împreună brăduțul, căci iată, sărbătorile și distracția se terminaseră

și am și făcut-o, iar din densitate a mai venit o idee, să-l aruncăm pe geam dar nu oricum, ci arzând

deci iată 10 inși, cât mai rămăseseră, chinuindu-se să înghesuie bradul, așa strâmb și golaș cum rămăsese, pe geamul bucătăriei, iată-l cum cade, cum unul dintre noi coboară, îl mai aduce o dată și de data asta chiar ia foc dar așa, o flamă puternică din care rămâne o flăcăruie, și-l aruncăm din nou și-l nimerim fix în copacul din dreptul geamului bucătăriei

și da, așa s-ar putea interpreta, că și la noi a existat o flăcăruie care a crescut de două-trei ori până la flamă intensă, dar până la urmă tot pe flacără de veghe a rămas, care nici nu știm dacă s-a dus sau nu o dată cu bradul sau un pic înainte

și drept e că atâta timp cât am continuat să avem în fața geamului cireș cu brad în vârf, adică vreo lună jumate, speranță a existat căci bradul, nu știu cum, se putea să mai facă minuni, acolo în fața apartamentului;

însă prin februarie, când poate șeful de scară sau poate taică-tu a dat uscătura aia jos din cireș, am știut că asta a fost tot și că ăla a fost primul și ultimul nostru brad

**

îți dai seama că psihologul nu te mai poate ajuta

când îl găsești la păcănele

dă-l în morții mă-sii

n-ai de ce să-ți faci griji

poți să mergi la tipa aia timidă

care oprește filmul pentru tine

tocmai când băiatul jon snow se urcă pe fata daenerys

așa cum poți vorbi cu militanta

tipa rea feminista

care își prinde strâns sutienul

și îți arată coaiele artistic

poți să scrii de mână și să-i dai textul

unui tovarăș cu stomacul țăndări

când din profund devine igienic

abia atunci să-l multiplici

poți să lași poeziile să-ți umble la coarda latino

s-asculți cum fac vocabular

pe disonanță și inadecvare

să realizezi că toate-s meme pe îngeraș

eu sunt slab, fă-mă, bă, tare

și-abia asta să te deprime

poți să faci din corpul tău artefact

și să fie ok o vreme

sau poți să faci din familia ta muppets

să nu se revolte să nu miște unul

și să spamezi cu ei rețeaua

scuipatul care le curge din gură

să facă parte din reality show

poți să iei substanțe

de fapt ești fraier dacă nu iei

poți să-ți ții bani

doar de țigări și bere

și pe restul să-i spargi la mașinuțe

când rămâi chel e perfect în regulă

să-i judeci pe ceilalți

poți să iubești femei sau bărbați

să te-ndrăgostești de-o fată

și să visezi că sugi pula unui coleg de cubicle

diferența de gen să nu fie pentru tine

o diferență de genitale

dacă plesnești o muscă

ce rulează 200 de imagini pe secundă

în timp ce tu funcționezi cu 30

poți cumva să te crezi mai rapid decât ea

poți să ai o fiică  s-o legeni

până ți se dislocă omoplații

dac-o vezi mai târziu în bukkake

să îți păstrezi măcar plăcerea

și să te uiți până la sfârșit

ciudat, cum mai iubim porneturile

atâta timp cât rudele nu joacă-n ele

poți să crezi în doctori

ei nu cred în tine

în profesori poți să crezi

până-i ajuți cu banii de chirie

dupʼaia treʼ să-i lași să se descurce singuri

poți să omori oameni

dacă legea nu-ți permite

mută-te într-o țară mai tolerantă

gândește-te la animalele mici pe care le-ai omorât

la cele pe care le mănânci

diferența nu-i prea mare

reține că-n minutul ăsta  

cinci oameni deja au decis

că diferența nu-i prea mare

dacă vrei să ieși din joc

poți să rămâi la parter și să alegi altceva

anumite lucruri n-au fost niciodată la modă

înălțimea e unul dintre ele

ieșitul din joc presupune totuși un act estetic

n-ai de ce să-ți faci griji dacă simți că n-ai timp

timpul nu există

există doar căderi de curent

stocuri epuizate momentan

și torenți în mentenanță

poți să mănânci mc sau fructe

e cam același lucru nu știi care-ți dă cancer primul

așa cum nu știi dimineața când te pui pe budă

care iese primul căcatul sau pișatul

poți să le spui alor tăi mulțumesc acum plec

și să-i sugi de bani pânʼ la 60 de ani

dacă-ți prefațezi fiecare gest c-un disclaimer și joci pe retard

poți să rămâi așa

dacă-ți faci corpul o carcasă dar rânjești plin de sine

poți întrerupe jocul compătimirii

(oamenii nu-s proști și cei care-s proști

oricum nu contează)

ciudat cum livrezi cartea vanității și când nu mai ține

te gândești să ieși de pe autostradă

când se întâmplă măcar încearcă -

fără sânge, vânătăi, erecții -

s-alegi postura unui mort prezentabil

poți să plângi că te doare

ciudat cum ne-așteptăm să nu doară nimic

numai animalele de casă trăiesc în pace și fericire

castrate

poți să ai un job beton

și pielea de pe pulă să-ți fie inflamată

poți să fii mama luʼ mama luʼ kim kardashian

să ai ovarele beton

și tot s-apară undeva o kim kardashian

mai palidă mai înaltă și cu fundul mai mic

dar să fie tot ea

infiltrată ca apa

ciudat cum cei mai mulți dintre oameni

mor fără apă

poți să pui toate lucrurile în țiplă

să le dai tu utilitatea

mă poți aburi cu viața ta în țiplă

care se termină la fiecare decadă

pendulând între timp

printre tot mai perfecționate forme de regret

precum copilăria, viitorul sau scrisul

așa cum poți să schimbi regulile în mijlocul petrecerii

sau destinația la mijlocul drumului

ce-i ce-ți spun să n-o faci

să crezi că încă suferă de boala țiplei

în fond n-ai de ce să-ți faci griji

orice alegere pe care-o faci

e doar a ta

perfect justificată

așa cum orice gând pe care-l ai

e-ntr-o măsură

mai mare

sau

mai

mică

al altcuiva

Incomodul necesar

(un text scris mai demult, ar fi păcat să se piardă)

Metode, volumul din 2013 al lui Vlad Drăgoi, a fost un experiment pe cât de reușit, pe atât de bine receptat dar și, așa cum trebuie la o carte care mută granița, de contestat (tot un experiment a fost și primul lui volum, de care însă, în general, se știu foarte puține). În 2013 Drăgoi transpunea fatalities în pastile excentrice și trecea ficțiunea violent-naivă din gaming într-un soi de avertisment textual amoral, de unde s-a și zis că volumul e ofensator – căci lipsea convenția de tip „ăsta e doar un video game”, sau că e manierist – și probabil că era, dar odată asumată împrumutarea șablonului, era de asemenea și ultima problemă a lui Drăgoi. Cu același procedeu al retardării mimate din Metode, Drăgoi lucrează în Eschiva (2015) la un alt material, acela al personajului Vlad Drăgoi. În 2015, așadar, apare un Drăgoi mai sentimental ce-și permite – blindat fiind cu vocea candidă a minorului, cu răspunderea, deci, suspendată – își permite detașarea într-o instanță diferită, psihanalitică. Referințele se schimbă (de la jocuri la filme), poemele se lungesc, are nevoie de spațiu pentru crearea tensiunii și obținerea efectului: bucăți de autobiografie sunt radiografiate în căutarea impulsurilor, în explicarea lor sensibilă și meticuloasă.

Și fiindc-a dat rezultate în Eschiva, Drăgoi continuă, acum, în Sergio Leone, jocul psihanalizei, într-o variantă îmbunătățită. Aș putea spune că adevăratul Vlad Drăgoi acum se livrează, după cum lăsa deja să se întrevadă în 2015. Treptat, în ăștia 4 ani de la Metode încoace, Vlad Drăgoi a trecut de la gaming la regie. Poemele se lungesc și mai mult, devin aproape povestiri iar firul principal urmărit, căci există unul, se întrerupe în divagații (alte fire mai scurte și, cumva, explicative), apoi se reia, se încolăcește cu celălalte, deseori e pe punctul de a se înoda dar cumva scapă, alunecă permenent înapoi în poveste. De oriunde începi lectura acestor poeme maraton (nu zic, e bine totuși s-o-ncepi, vorba aia, de la început), dintre care cel mai scurt are 4 pagini, intri-n plin epic, redat într-o alternanță de perspective lungi/scurte, bătute bine: ba vezi personajul indiferent, neangajat, ba în prima linie, fiert de emoție; ba retrospectiv, povestind de-acum 20 de ani, ba silindu-te să-l ții de mână-n timp ce tocmai scrie ceea ce tu tocmai citești; în fine, îl mai găsești blocat inutil în descrierea unor personaje obscure, dar de fapt creator de avataruri, după cum vei descoperi mai târziu, tot ale lui (bunicul, prietenii, diriginta, țiganul au, în definitiv, trăsături de caracter care formează un referent denaturat pe care Drăgoi încearcă la nesfârșit să-l dribleze). Un imens spaghetti tehnic, ai spune, de unde deci și titlul, explicit.

Stăpân pe formulă până la stadiul în care scrisul pare neglijent, Drăgoi păstrează din Eschiva terenul autobiografic și limbajul sentimental. Faptul că părăsește (aproape) de tot pantomima retardului arată o nesurprinzătoare maturitate: autopastișarea nu poate merge la nesfârșit. Dar, chiar fără retard, el a trebuit din nou să-și găsească o poziție din care poate spune lucrurile rele, tabu, stânjenitoare – pe nume. Și poziția e aceea a permanentei inadecvări și / sau inadaptări. O instanță cumva privilegiată de autist-bufon, cu, din nou, aceeași suspendare a răspunderii (civice, să spunem). La confuzia dintre Drăgoi autor și Drăgoi personaj (și acesta  casant în numeroase fațete de semne opuse) s-a lucrat migălos iar deruta a devenit totală: locul de muncă e real, Dósa, Andriescu, Hose Pablo și întâmplările lor de asemenea. De unde ușori greșești cu gândul că Drăgoi e 100% sincer și cartea e mărturisire-jurnal. Muchia asta subțire, invizibilă aproape, dintre ficțiune și realitate e marele atú al volumului și, după mine, rețeta lui de succes: când personajul e umilit, tu, cititorul ești umilit, când e fricos, laș, mincinos sau melancolic, ești iar acolo, în pielea și în creierul lui. Iar când e crud și dezgustător dacă nu ești cu el, cel puțin îl urăști cu putere. Legat de aversiunea explicită față de țigani, de exemplu, găsim: „țigane, stai, că vreau să simți că mă uit insistent la / tine și eventual să te oprești și să vii să-mi ceri scuze, dar cum / sigur nu o să faci asta, eu sunt acum îndreptățit să te consider / un gunoi, cum e toata specia ta, și nu mă miră că ai slujba pe / care o ai, că ești țigan, și nici pe aia nu știi s-o faci cum trebuie.” Ca să poată sfida acest enorm tabu (ce să mai zic de political corectness, egalitate de șanse, civism, etc etc – pe toate le-a aruncat din avion), Drăgoi și-a mai luat o măsură: a pus aceste vorbe în gura unui alt personaj, dar atenție, acesta, „bărbatul alb” nu le spune cu adevărat ci pare că le-ar spune, după cum îi e interpretată „căutătura” insistent-agresivă.

Dar măsura reală a ororii e dată de altă-ntâmplare, cea cu fosta dirigintă, care va fi nevoită să audă, după 20 de ani (desigur, chestia e o convenție, dacă doamna dirigintă Mihailă e sau nu reală nu ne privește): „zic acum din toată / inima sugi pula dna mihăilă, care ești sigur ieșită la pensie / acum, dar sugi pula și sper să suferi o moarte urâtă, lungă / și rea, (...) și n-o / să-mi fie deloc rușine dacă o să citești tu poezia asta / în care îți zic din nou sugi pula și să-ți fie rușine, om nerăbdător și urât la suflet (...) băga-mi-aș pula în / mă-ta care sigur e moartă și putrezită de multă vreme, / băi profo de doi lei care stai cu un bloc mai sus de mine, / și nu mi-e rușine și nici frică nu-mi e de tine.” De-a dreptul înduioșătoare și anulând cu totul greutatea imprecațiilor de mai sus sunt două lucruri: folosirea formulei respectuoase și încă prescurtate (un gest aproape involuntar) dna, și mărturisirea din final legată nu de rușine, ci de frică. Adică autoritatea fostei diriginte, chiar dacă prescurtată și sub un tir de înjurături, e intactă, ca și sentimentele copilului de atunci, adus în prezent. Cu acel copil, de fapt, intră Drăgoi permanent în ring, trimițându-și subtil personajul omonim în bătaia tirului dar „învestindu-l” în același timp cu cele mai omenești, mai catchy slăbiciuni iar prin aceasta, protejându-l.

Spunerea lucrurilor pe nume, sub auspiciile de mai sus, nu e suficientă, totuși, pentru un volum foarte bun cum e Sergio Leone. Poemele (șapte cu totul) se termină-n pasaje incredibil de lirice, cu trimitere înaltă, ca un respiro generic după ce-ai fost purtat pagini întregi prin angoase și nevroze individuale. Dar acolo, la nivelul solului, Drăgoi a fost atât de atent cu tine încât te-a jucat pe degete cum a vrut el, cu tot felul de cârlige și de catapulte: te-a agățat cu sunete și percutanță frumoasă, te-a-ndepărtat cu trivial, te-a adus iar cu prefăcută stângăcie și cu justificări metadiscursive (pg. 59-60) ca să se refugieze apoi indiferent în pseudo-dicteu automat. Oricum, scuzându-se din când în când (după mine, insuficient de) autoironic, ți-a dat excesiv numai în punctele slabe: cele de care te prefaci că nu ști, dar știi și ți-e rușine. Dându-și, vorba lui Iovănel, singur la operație, ți-a dat și ție.

Arhivele Securității - Andrei Bodiu

       

       În ianuarie 1985, conform unui informator al Secu, Andrei Bodiu afirmă: „Un poet trebuie să fie sau pentru, sau împotriva regimului, iar eu sunt total împotriva regimului. Este imposibil să nu vezi halul deplorabil în care am ajuns. Dacă scrii poezie e imposibil să nu te revolți împotriva statului.” Student în anul I la Filologie în Timișoara, Bodiu nu împlinise 20 de ani.

       În aprilie 1985, ipotezele Secu în ceea ce-l privește sunt:

* obiectivul este insuficient de matur iar manifestările despre regimul politic sunt unele specifice teribilismelor vârstei;

* obiectivul se află sub influența lui Nicolae Manolescu, cunoscut cu manifestări necorespunzătoare, care își formează adepți din tânăra generație.

       Cu toate astea (în sensul că, deși neadevărate, ipotezele par să-l absolve pe Bodiu), planul de măsuri cuprinde:

1) sursa X, coleg de facultate și cămin cu obiectivul, va fi instruită să stabilească natura preocupărilor literare ale acestuia, anturajul în cămin, concepțiile literare, ce preocupări are în facultate legat de activitatea profesională și științifică;

2) sursa Y, cadru didactic și factor de decizie în cadrul facultății, va fi folosit pentru influențarea pozitivă a obiectivului și determinarea să renunțe la poezia cu caracter necorespunzător;

3) se va puncta și lua în studiu în vederea atragerii la colaborare un candidat cu posibilități informative pe lângă obiectiv, de preferință cu preocupări literare;

4) informatorul Z din legătura lt. col. ....... va fi dirijat cu sarcini pe lângă obiectiv pentru a putea obține poezii cu caracter necorespunzător scrise de către acesta, în vederea documentării activității;

5) vor fi luate măsuri de interceptare a corespondenței obiectivului; 

6) dacă situația operativă impune, se va efectua un studiu în vederea introducerii unor mijloace TO în camera în care locuiește;

7) se va stabili dacă obiectivul este sub influența lui Nicolae Manolescu sau a altui scriitor cu preocupări necorespunzătoare;

8) se va solicita la Brașov efectuarea unei investigații complete despre obiectiv, familia lui, relațiile sale apropiate;

9) se va stabili dacă frecventează vreun cenaclu literar în Timișoara, cu cine este în relații, ce scrie;

10) se va întocmi un plan pentru pătrunderea în camera obiectivului în vederea efectuării unei percheziții secrete. 

...frate, bine că nu i-a scăpat că se pișă pe Ceaușescu...