Câine de periferie

CAP. 3

În sfârșit îmi merge mai bine. Am bătut multe străduțe și cartiere, am ieșit din oraș și am intrat înapoi, a trecut vara.

Prima data am găsit o bariera pe drum pe unde trecea un tren pe zi. Când se oprea circulația, de la geamurile mașinilor mai tot timpul cădea câte ceva. Nu eram singurul care aștepta închiderea barierelor, dar eram singurul câine. Doi copii mergeau și ei, ca și mine, de la mașina la mașina, doar că ei băteau în geamuri, iar eu doar mă uitam. Femeia care căuta în pubele era mama lor și nu-i lăsa și pe ei să caute ci îi trimitea la barieră, urmărindu-i. Copiii, ce primeau, îi dădeau ei. Eu, ce primeam, mâncam. Dacă ei băteau în geamuri și atrăgeau atenția șoferilor, eu a trebuit să găsesc o altă metodă, dar am învățat repede cum să fac: mă așezam în fund sau umblam cu coada între picioare și scânceam ușor, uitându-mă insistent la cei din interior. Când se uitau și ei la mine, dădeam din coadă și lătram o dată sau de două ori, zgâriind cu ghearele pe asfalt sau ridicându-mă în două labe. Majoritatea lăsau geamurile jos și îmi aruncau din ce mâncau: duciuri, chipsuri, semințe, ce mai aveau. Un adevărat chilipir. Copiilor le dădeau mai puțin, sau nu le dădeau deloc – oricum mi se părea că ei nici nu ar fi vrut să primească ce îmi dădeau șoferii mie. Cu toate astea, tot s-au supărat până la urmă și m-au gonit de acolo.

A trebuit să rătăcesc din nou și o vreme am rămas în jurul unui supermarket, pe care l-am găsit la ieșirea din oraș. Nici acolo n-a fost rău, de fapt pot spune că acolo m-am ghiftuit cu adevărat, cu mâncare adevărată. Exista o intrare prin față pe unde veneau oameni de dimineață până seara și una prin spate unde opreau camioanele. Descărcau marfa repede și plecau să aduca alta. Se grăbeau atât de tare încât scăpau multe pachete pe jos, pe unele le luau și le puneau înapoi în cărucioare dar majoritatea îmi rămâneau mie: pui, porc, pește, carne tocată, pastă de carne, am avut de toate. Nu deranjam pe nimeni, nu-i păsa nimanui de mine, chiar dacă vedeau că mă înfrupt din toate bunătățurile lor. Fiecare echipă avea un fel de conducător, de șef care nu îi lăsa să se odihnească deloc, deci ce timp să mai aibă să mă dea la o parte? Tare bine a fost, chiar mă îngrășasem și începusem să aleg ce îmi plăcea, nici nu mai avea rost să îngrop sau să ascund hrana, credeam că așa va fi viața mea de atunci înainte. Nu aveam de unde să știu ce va urma. Nu a durat mult și au rărit-o cu transporturile iar marfa pe care o aduceau s-a schimbat. Nu mai venea carne, mai mult ouă, iaurturi umflate și alte lucruri pe care nu le înțelegeam. Nici nu mai scăpau pe jos nimic, dar nici nu se mai grăbeau. Acum aveau grijă ca fiecare pachet să ajungă în cărucior, apoi umpleau tot și duceau înăuntru. Au mai fost câteva zile în care au mai scos ceva carne din magazin, au spălat-o cu furtunurile și au dus-o înapoi, dar nici din asta nu le-a scăpat nimic. Tot ce am putut a fost să ling de pe jos apa aia cu gust de carne și de mucegai, apoi n-am mai gustat niciun firicel. Oamenii care intrau și ieșeau s-au rărit și camioanele au încetat să mai vină. Ascultam vântul și adulmecam, dar degeaba. Ajunsesem ca la orice zgomot de motor să mi se umple botul de salivă. Când am simțit miros de șoareci am știut că e începutul sfârșitului: coloniile de șoareci de sub magazin au început să iasă la suprafață, nemaioprite de otrăvurile și capcanele pe care le puneau la început cu sutele. După ziua în care nu a mai apărut niciun om la magazin, nici din cei pe care începusem să-i cunosc pentru ca îi vedeam în fiecare zi, nici dintre străini – care de fapt încetaseră să vină mai dinainte – am mai rămas vreo două zile, așteptând, poate, să se întoarcă toți și să se schimbe totul, așa cum a fost când am ajuns. Dar nu s-a mai întâmplat nimic. Atunci, am plecat și eu. Am pornit-o înapoi, spre centrul orasului.

Vremea a început să se răcească și să plouă tot mai des. După căldurile de peste vară, îmi plăcea la nebunie, mă tăvăleam în noroi și mă trânteam în bălți, ca să scap de pureci. Mă scărpinasem pe burtă din cauza lor până la sânge și acum era o adevarată desfătare. Am început din nou să dau raite prin pubelele din spatele blocurilor pe care, după miros, le găseam cel mai ușor. Însă ceva era diferit față de momentul în care am plecat. Era plin de oameni în jurul lor și nu dintre cei cu care mai eram obișnuit – oameni bătrâni și mirositori, care nu pot alerga după tine. De ei nu mă speriam, știam că nici nu se pot apleca să arunce cu o piatră. Nu, erau oameni de vârste diferite, care scormoneau și nu mai lăsau nimic, și chiar dacă ar fi lăsat nu mă puteam apropia, fiindcă ziua și noaptea stăteau acolo, dormeau între coșuri. Și erau răi, nu-i lăsau nici pe alții, care miroseau diferit de grupul lor, să se apropie, darminte câinii. Am așteptat, am dat din coadă, am scâncit, dar nu i-am îmbunat. Degeaba am căutat mai multe pubele, degeaba am umblat pe mai multe străzi, peste tot era la fel. Adică aproape peste tot – mai erau câteva blocuri ce miroseau a nou, care, chiar dacă nu disting așa bine culorile, vedeam că erau vopsite în contraste mai puternice. Acolo nu erau oameni la pubele, însă coșurile erau înconjurate cu sârmă groasă de care nu putea trece nimeni. Nici în bloc nu se putea intra, își țineau încuiate toate ușile iar când mai intra sau ieșea câte unul, în urma lui cădea ușa grea de metal imediat, blocându-se cu un țăcănit. A trebuit să mai caut, să mai cercetez, am trecut și pe la blocul unde am crescut și unde mi s-au întâmplat atâtea, fostul meu teritoriu. Era părăsit, plin de praf și de buruieni.

Până la urma am ajuns aici, unde stau și acum. E tot ca un fel de bloc, dar are o curte mare interioară și e înconjurat tot cu sârmă. Părea că e printre puținele locuri unde mai e agitație, unde mai sunt oameni care trăiesc și care mănâncă. Am inspectat de câteva ori gardul din jurul lui și am adulmecat cu atenție. Sârma nu avea nicio gaură mai mare și nicio deschidere, cu excepția porții în fața căreia am rămas până seara dar care nu s-a deschis nici măcar o dată. Venea dinăuntru un amestec ciudat de mirosuri, pe care nu-l mai percepusem până acum: fiertură, medicamente, boală, scutece de copii, cenușă și excremente de adult. Ce mă mira era că nu simțeam izul niciunui alt animal din cele care trăiesc împreună cu oamenii, ceea ce în oraș nu se prea întâmpla. Eram așadar singurul câine aciuat pe lângă locul ăla.  Nu-mi dădeam seama ce putea fi.

În noaptea care a urmat am săpat o gaură pe sub gard și m-am strecurat înăuntru, ascultând atent și pândind orice pericol. Încă nu aveam curaj să mă îndepărtez prea mult de intrarea pe care mi-o făcusem, cine știe ce s-ar fi putut întâmpla. Vroiam să fiu sigur că pot să o zbughesc înapoi în orice clipă. În interior se aflau două clădiri, una mai mare, cu trei etaje, care ocupa două laturi ale curții, și una mai mică, fără etaj, dipusă în colțul opus. Ambele erau luminate, însă în curte era întuneric și nu umbla nimeni pe afară. Garduri erau și înăuntru, ca un fel de cuști mai mari, pe care erau atârnate tot felul de haine și cârpe cu miros de leșie. Cu mare atenție și trântindu-mă pe burtă la orice zgomot suspect, am mers pe lângă gard până am ajuns în locul de unde pornisem, la gaura mea. Am mirosit-o, nu mai intrase nimeni după mine și nici nu ieșise cineva pe acolo. M-am întors apoi încet pe unde venism, fiindcă în drumul meu dădusem peste un container cu rămășițe, din care venea un miros slab de mâncare. L-am găsit și am început să scormonesc, printre saci, nailon și alte gunoaie umede. Mirosul persista, câte o bucată de material avea urme de sânge ce mă făcea să clanțăn din masele și să mă ling pe bot, dar totuși nu era nimic cu care ai fi putut să-ți umpli mațele. Pereții containerului erau înnegriți de fum și funingine.

M-am îndreptat spre mijlocul curții, privind clădirea mai mare. Dinăuntru se auzeau voci de copii și țipete și, câteodată, câte o voce mai groasă de mascul. La unul dintre geamurile de la parterul clădirii, din care răzbătea o lumină slabă, se vedeau câteva umbre și mișcare. Învins de curiozitate, m-am apropiat de fereastră și m-am ridicat pe labele din spate, să văd ce se întâmplă înăuntru. Un șir de copii, cam de vârsta lui Duțu și a lui Bobi, stăteau aliniați cu spatele la zidul opus locului de unde priveam eu. Erau cam doisprezece copii, slabi, cu buzele vinete, și nici unul dintre ei nu avea păr. Stăteau toti, dezbrăcați, și priveau spre centrul încăperii. Cei mai mici aveau ochii holbați, erau speriați și nu îndrăzneau să se  miște. Cei mai mari însă nu erau deloc înfricoșați, ba chiar aveau priviri încruntate sau zâmbeau. În centrul încăperii, un mascul matur, la fel de slab ca și copiii, se împerechea cu unul dintre ei. Gâtul îi lucea de la transpirație, cu una dintre mâini îl ținea de cap pe cel mic care stătea încovoiat, oasele coloanei vertebrale ieșindu-i prin pielea spatelui. Masculul răsufla greu, cu bale atârnându-i din gură și cu ochii țintă la ceafa copilului, atât de mică încât îi încăpea toată în palmă. Dintr-un colț al încăperii, din umbră, a ieșit un alt mascul, mai tânăr decât primul și cu fața pătată de bube galbene. Se uita fix la bucile băiatului și plescăia din buze. S-a apropiat de copil din față punându-I și el mâna pe cap dar în acel moment m-am desprins de la geam, alert, auzind cum s-a deschis o ușă undeva în lateral. M-am așezat repede pe burtă în spatele unor găleți. Alți doi masculi au ieșit purtând în mâini un obiect învelit în nailon negru, nu prea greu după felul în care se mișcau cu el. Au trecut pe lângă mine fără să mă vadă și au aruncat pachetul în container. Apoi l-au stropit cu benzină – aș fi recunoscut mirosul și în somn – și i-au dat foc. Pentru o clipă, amintirile m-au năpădit – mi-a venit în minte Cositor, berea și mașina care m-a lovit, dar cel mai mult – durerea îngrozitoare a arsurii, atunci când flăcările lipite de mine îmi șfichiuiau pielea. Mi-am lins șoldurile cu grijă, de parcă încă aveam cruste proaspete. Cei doi continuau să privească focul, stropindu-l din când în când cu benzină din niște sticle și ridicând pentru scurt timp flăcările până la înălțimea primului etaj. Un miros înnecăcios de plastic și de carne arsă s-a răspândit în toată curtea și un fum negru a învăluit clădirile. Tot containerul luase foc. Vedeam flama cum se ridică și cum coboară, ba stingându-se în carnea proaspătă, ba întețindu-se de la benzină. Apoi cei doi s-au îndepărtat, aprinzându-și țigări și privind. Nu vorbeau nimic. Am avut timp să-i observ mai bine.  De-abia respirau, horcăind. Mi-am dat seama, când aerul a început să se curețe, că emanau un iz de boală, ca de altfel tot mirosul care plutea prin curte de când intrasem. Da, toți erau bolnavi, și cei maturi, și copiii. M-am mai ridicat o dată și am privit în clădire, pe geam. Se petreceau aceleași lucruri însă cu alt copil. Masculii plecaseră iar copiii se împerecheau acum între ei.

M-am decis să rămân aici. Pentru o vreme va fi mai bine ca la supermarket. Abia aștept să plece de lângă container, nu mai pot de poftă de la mirosul de carne prajită.

Apoi, voi vedea eu mai departe.

Câine de periferie

CAP. 2

Zile întregi am dat târcoale pe maidane și prin blocuri părăsite. Însă locurile unde poți găsi mâncare sunt cele în care sunt și oameni. Spitale, restaurante, gări, piețe, peste tot se aruncă ceva, înfășurat în plastic, staniol sau cârpe: bucăți de animal, grăsimi sau uscături, trebuie doar să știi unde să cauți. Doar că nu e liber pe nicăieri aproape. Peste tot simt că e altcineva, pe o roată, pe un stâlp, pe piciorul unei tarabe, pretutindeni persistă un miros înțepător de mascul. Iar unde e delimitat teritoriul nu intru. Îi și văd, cum se ridică și încep să adulmece. Abia așteaptă. Oricum, locuri mai sunt și tot o să găsesc ceva. Mai bine așa, față de ceilalți pe care îi văd legați, prin cuști sau prin grădini, după garduri. Grași și lucioși dar cu lanțul de gât. Deși, să ai tot timpul mâncare la dispoziție, nu cred că e rău. Eu merg unde vreau dar am stomacul gol iar singur nu am cum să rezist. Trebuie să intru într-o haită. Undeva. Să găsesc... sau să dorm. Să dorm. Sub mașina asta. Da. N-am mancat de dimineața trecută. Voi găsi mâine. Voi gasi. Nu cu lanțul. Dar măcar cu mâncare... mâncare..

Câine de periferie

CAP. 1

Ce? Ce-i cu…? Ciulesc urechile și clipesc de câteva ori să mă dezmeticesc. Am visat. Era vară și alergam, pe poteci, prin pădure, deal dupa deal, câmp după câmp, iarba era mai înaltă decât mine și eu alergam fără să obosesc dar nu reușeam să o prind din urmă. Cu o zi sau două înainte trecuse și ea pe aici, mirosul ei îmi umplea nasul, ochii, creierul, de parcă era singura cățea pe care o văzusem în viața mea. Gonisem de dimineața până seara, ud până în vârful cozii, plin de noroi și totuși primul, primul, puternic, aruncând cu putere pământul de sub labe spre o haită de jivine fricoase care înghețau de frică dacă mă întorceam și mârâiam la ele. Ce blană, ce suflu, ce vis! Mirosul ei îmi umbla prin cap ca o furnică, ca și dosul ei și picăturile pe care le scăpa prin iarbă și pe care le lingeam ca pe cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată.

Se înserează, e zăpușeală. Ce-aș mai vrea să pot alerga așa. Un purice mi se furișează printre ouă, clănțăn cu dinții după el dar îmi scapă. Mă ling. Mă curăț, îmi ling testicolele și sfincterele. Îmi amintesc de cățea. Ejaculez. O mică baltă mi se face între picioare, o miros și furnica din cap, din vis, din nou începe să miște, încet. Ling și balta și praful de sub ea până betonul nu mai are alt gust decât al salivei mele. Apoi mă întind din toate oasele și mă așez. Încet, ușor, adorm la loc. Adorm.

Cling! Deschid ochii speriat și ascult atent. Cling! Întorc capul să văd de unde vine zgomotul: trei copii aruncă monede într-o gaură, lângă copac. Cling! Cling! Urmăresc încordat fiecare detaliu al mișcărilor lor: corpurile le sunt aplecate înainte, mâinile pleacă de la șold, fac o curbă ușoară, iar când se întind complet, dau drumul monedelor, care descriu o boltă prin aer apoi cad în apropierea găurii, sau înăuntru. Cling! După ce aruncă toți, unul dintre ei se apleacă și culege piesele din gaură, le bagă în buzunar apoi fiecare scoate altele și își așteaptă rândul să le arunce din nou. Privirile și vocile le sunt normale, nu fac nicio mișcare bruscă, nu ridică tonul, nu se prefac. Sunt concentrați. Pare un joc. Nu e cazul să întru în alertă. Adulmec: benzină, iarbă, pișat, praf, un miros slab de mâncare din bloc. Nimic suspect. S-a înserat. Vântul bate mai tare și mai umed, va ploua în noaptea asta. Casc, mă ridic și mă întind, apoi mă scutur cu putere și încep să adulmec împrejur dacă s-a schimbat ceva pe teritoriul meu. Îl marchez din nou.  

Mă întind încă o dată. Aud un zgomot ascuțit în spatele meu. Tresar și privesc. De la primul nivel s-a deschis un geam de după care a apărut Mariana, aplecându-se peste pervaz. Mariana e o femelă cu voce stridentă, slăbănoagă, care se ferește de mine dar se și răstește când mă vede. Acum strigă după unul dintre copii. După Robert. Cel mai mic dintre ei, cu burta umflată și cu țigara în mână. Privesc către copii. Robert nu răspunde. Mariana continuă pe un ton tot mai ridicat. Nu mai înțeleg ce spune dar simt că se enervează, simt cum începe să transpire. Transpirația Marianei miroase mai puternic decât ieri. Robert ia o piatră, o aruncă spre Mariana și sparge geamul, apoi fuge. Masculul Marianei, Ilie, iese cu un furtun în mână. Și ceilalți doi copii fug, Duțu și Bobi. Ilie l-a bătut o dată pe Robert cu furtunul până i-a curs sânge din cur. Robert a emanat atunci frică prin toți porii, dar Robert nu e fricos. Are gânduri ascunse și e imprevizibil.

Da, îi știu aproape pe toți după nume, de la fiecare etaj. Intru în fiecare noapte în bloc să verific dacă au pungi la ușa. Mai demult aveau. Când eram eu mai mic, scormoneam și mâncam din ele. Doar când se inunda blocul și ieșeau veceurile, pungile veneau singure afară. Acum le aruncă direct pe geam. E mai simplu, doar că au mai puțină mâncare. Poate vor începe să le lase și înăuntru, pungi noi, mâncare nouă, pe care n-o aruncă pe geam.

Dintre copii, pe Duțu și pe Bobi îi știu cel mai bine. Ne mai jucam uneori. Fugeam după ei și mă prefăceam că-i mușc, iar ei se prefăceau că mă lovesc. Era distractiv, mâncam împreună, stăteam împreună, era bine. Nu trebuia să mă port cu atâta grijă ca acum, când mănânc de la ei numai dacă lasă mâncarea jos și pleacă. Unui alt câine, Bobi i-a dat de mâncare odată și Duțu i-a legat două conserve de coadă. Apoi a taiat un ardei iute în jumătate și i-a dat cu el. Amărâtul a alergat câteva străzi, s-a frecat de pământ și de iarbă până a început să lase dâre roșu-maronii. M-am apropiat de el, avea ochii injectați. Am lins ce mai era prin conserve. L-am găsit peste câteva zile înecat, cu burta roasă de șobolani. Nu se mai putea mânca din el.

Dar nu numai de asta mă feresc de Duțu și de Bobi. Bobi e bolnav. Miroase deja. Și căcatul îi miroase altfel, și viermii din el, și acele pe care le bagă-n el și le-aruncă. A hoit miros toate. Bobi o să moară curând. Duțu se împerecheză cu Bobi, lângă gardul de beton. De fapt, mulți se împerecheză acolo, nu numai ei. Și Mariana, care miroase a spermă tot timpul, pe lângă transpirație. Mariana se poate împerechea și cu doi masculi în același timp. Câinii nu pot asta. Mariana miroase a spermă diferită. Între picioare, la cur, la gură. Și nu știu cum mănâncă Mariana fără dinți. Dinții sunt totul. Și Ilie miroase. A spermă, a alcool, a urină. La el, sperma e aceeași. Dar ei măcar nu sunt agresivi cu mine, chiar dacă nu le e nici frică. Ei își văd de ale lor, eu de ale mele. Acum, Ilie a intrat în casă, strigând cu furie in direcția lui Robert, care s-a oprit la capătul străzii și și-a aprins țigarea. I se stinsese de la alergătură. E încă tânăr, dar o să fie un mascul puternic. În curând n-o să mai fugă de Ilie, iar Ilie n-o să mai aibă curaj să iasă cu furtunul după el. Va începe să miroasă ca și ceilalți bătrâni din bloc.

Îmi e bine, e liniște, nu sunt sătul dar nici foame prea tare nu-mi e. Mă scarpin, mă uit după câte o mașină care mai trece. Sunt ore în care trec cu zecile, umplând strada de fum, claxonând, parcă ar fi o furtună. Apoi momente ca acum, când de-abia dacă mai vezi vreuna. Mai târziu furtuna va veni înapoi, trecând în sens invers, așa cum se întâmplă în fiecare zi. Dau o tură până în capătul străzii, încet pentru că sunt șchiop. La capăt e un garaj unde un bătrân și un tânăr schimbă roțile mașinilor. Nu înțeleg cum fac asta, nici de ce. Scuipă coji de semințe. Nu mă apropiu, știu că vor arunca cu pietre după mine. Nu mă plac. De fapt, mulți nu mă mai plac de când nu mai arăt ca înainte.

Mă întorc la bloc, s-a făcut seară și vor începe să mănânce, adică și eu voi mânca. Au pornit și muzica. Mă așez pe o bucată de carton și aștept.

A? De unde vine mirosul ăsta? Îmi e foarte cunoscut. Îmi răscolește sângele. S-a întors. Mă înșel? Nu, el e. Îl simt, toată blana mi se ridică. Toată, adică aia care a mai rămas. Îi simt mirosul de la două blocuri, îmi scapă un scheunat și mă piș pe mine în același timp, de frică. Îl cheamă Cositor, sau așa îl strigă ceilalți, și din cauza lui am ajuns așa. Vara trecută mi-a dat pâine stropită din sticla pe care și-o dădeau de la unul la celălalt. Și am mâncat, chiar dacă era amară, că de câteva zile trăisem cu niște oase și-n rest nimic. Nici măcar în pubelele ălea pline cu de toate. Mi s-a făcut rău, mi-am vomitat și fierea, dar am mai vomitat eu. Chiar dacă am mâncat repede niște iarbă, în curând nu am mai putut să mă ridic de jos. M-am zvârcolit de pe o parte pe altă cu limba scoasă printre dinți, cu spumă verde pe tot botul. Pământul îmi fugea de sub picioare și ei râdeau și râdeau tot mai tare, cu cât îmi era mie mai rău. Râdeau și mă stropeau din nou cu bere (am aflat mai târziu că asta băusem o dată cu pâinea) și Cositor mă arăta cu degetul și apoi se ținea de burtă de râs. Dacă aș fi putut atunci, aș fi sărit la gâtul lui și i-aș fi mâncat beregata. Dar eu nu mă puteam ridica de jos și tot mai întunecate și mai neclare se făceau figurile din jurul meu. Atunci a fost ultima dată când mi-am văzut blana. Prăfuita, dar totuși neagră, cu ghemotoace încurcate. S-au pișat pe mine. Ca să se distreze, ca să mă umilească. Și brusc mi s-a făcut o frică groaznică, am simțit că atunci se va termina tot, că și ea, cățeaua, și locul meu, și copacul și iarba și blocul vor înceta să existe. Aveam ochii bulbucați dar nu vedeam nimic în jur, auzeam doar râsetele și claxoanele și cum se strigau unii pe alții. Apoi n-am mai auzit altceva decât propriul meu schelălăit. Am simțit atunci că voi muri. Că n-am murit încă e o pură întâmplare. Cositor a adus dup-aia o sticlă de benzină, a turnat-o pe mine și mi-a dat foc. Mai știu că am sărit în picioare, urlând și am rupt-o la fugă fără să văd nimic, fără să țin cont de tot ce învățasem legat de drumuri și beton și astfalt și mașini. Una dintre ele m-a lovit pe un pod și m-a aruncat în râul de dedesubt. Mi-a rupt picioarele din spate. Cred că m-am trezit a doua zi. M-am târât în niște mărăcini, zgâriindu-mi carnea ce atârna pe mine. Știam că acolo e singurul loc unde ori mor, ori scap. Nu sunt singurul înfometat pe aici și ceilalți, de prin alte cartiere, m-ar fi mâncat fără multă bătaie de cap.  Sânge cald fără efort. Dacă tot urmau să mă mănânce, măcar să fi fost deja mort.

Dar am scăpat. Mai am câteva smocuri de blană pe șold și pe cap. Un picior îmi atârnă, celălalt e strâmb, acum merg cu lateralul înainte. Dar trăiesc, încă trăiesc și mi-e foame.

Iar acum Cositor vine din nou. O vreme nu l-am mai văzut, după ce alții l-au urcat într-o mașină cu multe lumini și l-au dus cu ei. Acum a ajuns înapoi. Aproape că nu-l mai recunosc decât după miros. E mai gras, mai înalt. E mai rău, după mirosul pe care-l emană, de mascul format, matur, gata de luptă. Și vocea îi e mai groasă. Mă retrag repede, adică așa cum pot eu de repede, în spatele blocului, merg până la gardul de sârmă, umplut cu iarbă uscată, sticle cu miros de bere, haine de-ale lor. O dată am avut noroc aici, am găsit într-o pungă doi pui de pisică, morți de puțin timp. I-am înghițit în grabă, fără să mai îngrop ceva din ei. Nu mi-a părut rău, măcar m-am săturat. Carnea le era fragedă și oasele moi, carne adevărată, nu cum o fac ei în apă clocotită, să îi piară tot gustul. Să văd și acum, poate dau peste ceva… Aici nu, nici aici, dincoace nimic, … Aici! e ceva aici dedesubt, doar simt miros de sânge, nu am cum să mă înșel. Dacă scormonesc un pic.. a, așa, am găsit! Tot textile de-ale lor. Sânge închegat, îmbibat. Materialul e lipicios, mi se prinde de bot, molfăi și nu curge nimic. Da, e același cu ce își aruncă ele dintre picioare. Oamenii fac multe lucruri pe care nu le înțeleg. Cum e și ăsta: femelele țin între picioare bucăți din vata asta – după mirosul puternic cred că le țin câteva zile. Apoi vin aici în spatele blocului, și le scot și le aruncă, după care vin alte femele și aleg bucăți dintre cele aruncate și și le pun din nou între picioare. Dar sunt bune în vremuri grele – pe asta care are sânge proaspăt, o să o iau cu mine s-o ascund. Doar să plece ei de acolo, să ies în liniște. Îi aud încă. Ce fac?

Au venit și mai mulți, au sticle, își împart între ei cartoane colorate și hârtii. Fac asta des, ore întregi, după care se bat. Nici cartoanele nici hârtiile nu sunt bune de mâncat. Din același material ca sticlele de bere. Se vor bate din nou. Cel din dreapta lui Cositor e cel mai fricos, îl văd și îl simt. Nu e de pe aici, nu l-am mai văzut până acum. Nici nu e îmbrăcat la fel ca ceilalți, nici nu miroase ca ei și are pielea mai albă. Miroase a parfum și a transpirație înțepătoare iar gura îi miroase a carne stricată. Două pete mari i s-au lărgit sub brațe iar mâinile îi tremură. Îl privesc pe Cositor care schimbă cartoanele din mână cu cele de sub fund. Cositor a învățat odată un alt cîine să recunoasca figurinele de pe cartoane și să latre când alții primeau din pachet un anumit fel din ele. Până s-au prins. S-au certat dar s-au împăcat până la urmă. Oricum, au omorat câinele.

Brusc, străinul se ridică în picioare și o rupe la fugă. Cositor și alți patru se ridică la fel de repede și pornesc după el, răsturnând lăzile pe care stăteau. Îl prind repede, îl trântesc la pământ, îi astupă gura și îi răsucesc mâinile, deși străinul se zbate și încearcă să scape. Cositor scoate ceva scurt și ascuțit din buzunar și îl înfige de trei – patru ori în străin, apoi toți cinci îl mai țin o vreme imobilizat până nu mai mișcă. O femelă iese la geam, privește scurt apoi intră și închide fereastra. E liniște. Strada se umple de praf și miros de sânge. Nu trece nicio mașină. Cositor îl dezbracă pe străin fără grabă, îl descalță, apoi îl iau toți de mâini și de picioare și îl aruncă în niște boscheți, în spatele unor stâlpi imenși de beton între care, ici-colo, mai rămăseseră bucăți de zid. Cei cinci se întorc la bloc cu lucrurile străinului în mâini, strâng lăzile pe care au stat și intră. Începea ploaia.

Mă duc unde l-au aruncat pe străin. Nu murise, dar nu mai avea mult. Îl miros, îl ling pe față. Îmi miros și cicatricile, apoi mă așez să-l privesc. Avea trei găuri în abdomen și capul spart. Din dreptul boscheților mai apare un caine. Se apropie atent, adulmecă și începe să lipăie la sânge. Muribundul mișcă, încearcă să-l îndepărteze. Câinele mârâie și sare direct la gâtul lui, mușcând și scuturând. Îl termină repede. Mă apropiu mârâind. Ajunsesem primul. Fulgerător, câinele se întoarce și își înfige colții și în mine, deschizându-mi o rană mai veche, o arsură cu puroi. Mă tăvălește prin praf dar mă lasă și revine la mort, începând să tragă cu dinții de pielea gâtului. Fug schelălăind, așa schilod cum sunt. Teritoriul ăsta se pare că nu mai e al meu de acum. Chiar dacă am crescut aici, țin mai mult la pielea mea decât la blocul ăsta. N-am ce face decât să plec și să-mi încerc norocul în alte părți din oraș.

Tranșeea morții din Bartolomeu

   - Se făcuse seară, eram undeva în octombrie, prin nouă sau zece dacă-mi amintesc bine. Noi încă stăteam în spatele terasamentului căii ferate în zona gării, la Bartolomeu. Cred că mai rămăseserăm în companie vreo 200, poate 250 de oameni, și nu mai aveam nicio veste de la Regiment de o zi. Vorbesc de Vlașca, Regimentul 45, care trebuia să trimită o companie în ajutor înainte să ni se termine muniția de tot. Nici eu nu-mi mai aduc bine aminte cum am ajuns acolo. Ce știu e că primiserăm ordin să oprim înaintarea, de-abia ce trecuse o lună sau undeva pe acolo de când intraserăm în Brașov. Și n-am intrat degeabă, să știi. I-am respins pe nemți atunci, l-au pus pe primarul ăla român, se vedea ceva după noi, nu glumă. Aveam o satisfacție și noi, ne simțeam români cu adevărat, să știi. Și cum îți spun, a venit ordinul. Și nu că ne-am oprit numai, dar am început să ne și retragem. Ei, asta îți spun eu că nu le-a căzut prea bine multora, nu știam ce s-a întâmplat, oricum nu stătea nimeni să ne explice nouă, niște amărâți de soldați. Ori că s-au schimbat cărțile, cum se face la București, ori că s-au speriat de Falkenhayn ăla – care a băgat spaima în toată Europa - asta n-am cum s-o știu. Falkenhayn? N-ai auzit de el? Păi era general peste trei armate, și nemți, și austrieci, și unguri, i se dusese buhu că nu doarme noaptea și nici pe generalii lui nu-i lasă să doarmă ci trag cu creioanele lor în hărți până negre le fac înainte să dea drumul unui regiment.
   - Ei, nu le poți vedea pe toate pe hartă, ascultă-mă pe mine. Pe hartă ești la 50 de kilometri de linia frontului și când-colo tu pici să-ți rupi gâtul în tranșeea ungurilor. Și cu ei nu te pui la grenade de mână. Nici cu nemții. Stai cuminte deoparte și aștepți artileria. Dar așa Falkenhayn ăsta, a fost în stare să întoarcă un întreg regiment, 600 de oameni - că au plecat cu 5 ore mai târziu și au pierdut momentul strategic – vreo 400 de kilometri i-a întors, până aproape de Budapesta. Și pe general l-a degradat și l-a trimis în linia întâi.
   - Dar da, oprește-mă când vezi c-o iau pe lături, că sar de la una la alta și sunt în stare să-ți povestesc toată istoria războiului, așa cum l-am văzut eu. 16 ani aveam când m-au luat. Poftim? La Bartolomeu? A, că de acolo porniserăm. Deci suntem în octombrie `916 și noi suntem prinși la Bartolomeu. Eu cred că noi atunci am avut de-a face cu cel puțin un batalion. Ca să nu mai zic c-au avut mitraliere, și noi niște amărâte de pistoale cu apă ce trăgeau foc cu foc. Arșice-i făceam dacă eram un pic mai înarmați. - De ce nu ne-am retras? Acum e simplu când știi istoria, dar atunci nu știi ce ai de făcut, aștepți ordinul, ordinul nu vine, și lupți, ce să faci, lupți să-ți ții poziția, ori câștigi, ori de predai, ori mori. Noi n-avem deloc de gând să le cedăm linia aia ferată să știi, și noi ziceam că e bună linia aia ferată s-o avem noi!
    - Păi aveam în față avantajul terenului ridicat, așa la vreun kilometru de-a lungul liniei, și pe laturi și în spate restul regimentului, cu care trebuia să ne retragem împreună, în ordine, fără să pierzi oameni prostește și să-i lași pe nemți să vină chiar să-ți dea bună ziua de aproape.
   - Păi ce să se-ntâmple? Au atacat noaptea. Mâna lui Falkenhayn, sau dacă n-o fi fost chiar a lui, a alora care au învățat de la el cum se face. Deci când au atacat nemții noaptea, în 9 octombrie dacă nu mă-nșel, rezistaserăm o zi, noi aveam 5 morți și 12 răniți, dar pe ei i-am aranjat mai bine. Au dat înapoi. Dar noaptea ne-au luat prin surprindere. Adică nu pe noi, cealaltă companie, pe care-a împins-o din gară. Făcuseră un evantai, la nemți și unguri mă refer, și veneau cu linie de foc și grenade de mână din față și flancuri, i-au derutat cu totul, așa am auzit. și Cristescu, el era căpitanul, n-a avut ce să mai facă. Doar că, vezi tu, noi n-am știut nimic de asta. Auzi că se luptă, auzi că se trage, dar știi tu ce-i acolo? Noi aveam poziția noastră de ținut, și curierul – c-așa veneau ordinele, prin curier, - ei, să fi fost ca acuma... - și curierul îți zic n-a venit. Și la noi nimic, noi îi respinseserăm o dată în ziua aia.
   - Ce să-ți zic, să fi tot așteptat vreo 2-3 ore, pănă a venit Stănescu, comandantul de pluton care rămăsese cu gradul cel mai înalt. Danciu, de companie, era grav rănit, de-abia mai putea vorbi, darmite să mai dea ordine. Și vine Stănescu îți zic, și zice – băi fraților, auzi mă ce-i acolo. Daca nemții iau compania lui Cristescu, așa o să pice și peste noi și mâncați suntem. N-avem nicio șansă. Numai împreună putem sta în fața lor.
   - În sfârșit, ne-am sfătuit noi ce ne-am sfătuit, unii au zis nu, cei mai mulți da, și am atacat unde îi lăsaserăm pe unguri ultima oară, cu grenadă și cu foc de acoperire. Încercam și o diversiune să-i atragem mai mulți încoace să-i eliberăm un pic pe-ai lui Cristescu, mai ales că bănuiam că acolo s-au strâns și ungurii noștri, și nemții. Să ne ia pe rând. Dar nu-ți pot povesti, aveau o sfântă de mitralieră, ne-au închis gura din prima cu ea. Noroc cu întunericul că au tras – ca și noi de altfel – la intimidare mai mult, să ne țină la distanță. Și au reușit – chiar dacă i-am deranjat cât de cât, tot n-am făcut niciun praf până la urmă și am consumat și din bruma aia de muniție pe care o mai aveam.   
   - Da, ne-am întors la locurile noastre, să așteptăm dimineața și să primim vești de la Cristescu.
   - Cred ca era vreo 5-6 ceasul când ne-au luat. Dar știi cum? Ca din oală, așa de neprgătiți ne-au prins. În timpul nopții, am aflat dup-aia, Cristescu cu ai lui a fost împins rău înapoi, adică noi am rămas singuri. Noi, ăștia 200 și ceva de inși. Și fiindcă nu-i mai deranja nimeni, nemți, unguri, ce-or fi fost s-au furișat în spatele nostru o parte și alta pe flancul stâng. După ce s-au aranjat, au tras direct. Două mitraliere. Ce să-ți zic? Cred că-n primele 5 minute 100 de inși erau morți. Am încercat să dăm în stânga, ne-au luat ăia, din spate ăștelalți, unii au mai încercat să tragă sau cu o grenadă cât s-a stricat una dintre mitraliere, dar, încă o dată, harcea-parcea ne-au făcut.
    - Eu zic că am mai rămas de acolo vrei 30 poate 40 de oameni. I-au fotografiat pe ăștia morții ca pe câini și le-au pus în ziarele lor mai târziu – ca propagandă la invazia României. Dar, ăsta e războiul, dacă eram noi în locul lor probabil că făceam la fel.
   - Eroi? Ce să-ți zic, asta cu eroii e cu dus și-ntors. Ești erou când bați, ești martir când mori. Dar în război n-ai timp să te gândești la astea. Se gândește la ele cine nu s-a bătut, se uită din afară și se miră. În război faci ce tre’ să faci. Habar n-ai că scapi sau nu. Omori că așa trebuie, îi dai cu grenadă și automat că vine peste tine, sau că te duci tu peste el, la ordin, și când ești acolo îi împuști ca să rămâi în viață. Nimeni nu se gândește la eroisme. Și da, îți tremură izmenele pe tine de frică, te rogi, te piși pe tine, și scapi dacă ai noroc. E bine cu eroii, că na, oamenii au murit până la urmă, dar n-aș da o ceapă degerată pe asta. Ai văzut ce mormânt le-a făcut? Cădeau pietrele pe săracii morți. Bine că le-au scos amărâtele oase de acolo că era mai mare râsul.
   - Am înțeles că le-au pus într-o biserică, tot aici în Brașov undeva. Da, în Bartolomeu trebuie să se facă un cartier nou.
   - Ce sa-ți zic? Trebuie și din astea. Trebuie și război, trebuie și blocuri noi. Toate trebuie.

O oră de călătorie

Alexandru ezită mult înainte să deschidă ochii. Adormise întins pe spate, cu mâna dreaptă sub cap, poziție cu care se obișnuse, fără să știe de ce, imediat după copilărie. Zâmbi în gând când își aminti ce explicație a înfipt ca un steag în trecerea de la dormitul pe burtă la cel pe spate - adolescența. Începuse să-și observe trupul - suficient de atletic față de colegi, fiecare mușchi răspundea prompt la comenzi, parcă mirat de sarcina prea mică ce-i fusese cerută. Fiecare oglindă se lățea și se adâncea ca să-l încapă, mai ales când era singur. Că intuia lucrurile înainte să i le spună cineva, că “promite mult băiatul ăsta” (o remarcă a dirigintei adresată părinților) veniseră ca niște chiriași buni într-o garsonieră cu baie comună și se duseseră fără cine știe ce consecințe. Haine ce-ți rămân mici înainte să le îmbraci.
Diriginta lui murise în ‘98.
O dată cu adolescența Alexandru pierduse ceva prețios. Nu mai vedea ce se întâmplă înăuntrul corpului, deși se concentra și rămânea nemișcat uneori și câte o oră. Înainte-i plăcea să observe lupta dintre celulele bune, roșii, și klingonieni, care de câte ori câștigau își teleportau sub frunte armate întregi și ardeau cu napalm toți elevii ascultători stabiliți acolo. Celulele roșii fugeau ca niște domnișoare dintr-un abator, era o victorie atât de covârșitoare încât Alexandru se palpa în ascuns de frică să nu i se fi schimbat înfățișarea. Când klingonienii dormeau, le îmbrăca pe domnișoare cu salopete și cizme de cauciuc, făcând cu ele exerciții de scrimă și de hipnoză. Și-i reușea câteodată atât de bine că ori se omorau toate între ele ca larvele de viespe ce-și devorează surorile, ori una anume, o brunetă înfășurată în celofan transparent, le hipnotiza pe toate celelalte, care deveneau maleabile ca plastilina. Apoi le fierbea în cerneală și le învăța într-o grădiniță indigo cum să devină pete pe caietele lui. Dar tot klingonienii erau cei mai răi și când proful de matematică, roșu de mânie, îl bătuse pentru o temă nefăcută, Alexandru nu l-a urât, știa că sub fruntea lui bombată orașele sunt incendiate. Ar fi putut să-l ajute, dar n-a făcut-o.
Învățând să doarmă pe spate, se gândise la două variante: ori oamenii își schimbă poziția în care dorm în funcție de vârstă, ori el, depășind frica ce-i chircise trupul, se simțea pregătit să pareze și să răspundă la orice provocare. Ultima îi plăcea mai mult și, nerăbdător, așteptase aproape un an o dovadă, un test, o încercare. Dar Leo n-a mai venit să-i vorbeasca, twin peacks se terminase prea devreme.
A continuat să facă pariuri cu el însuși până pe la 14 ani, ghicind dimineața culoarea luminii din cameră înainte să deschidă ochii. Apoi, de când n-a mai avut insomnii, ora la care se trezea a devenit constantă. Gata și cu măruntele satisfacții date de aflarea exactă a consistenței luminoase prin bucățica de geam. Draperia neagră, dar prea îngustă. De fiecare dată la fel.
Alexandru își auzi respirația cuminte în lumea ce i se scurgea incoloră în fundul orbitelor. Rușinată ca o fetiță, intra rapid în ritm cu gândurile. Știa că e foarte devreme. Demult nu i se mai întâmplase să treacă din somn în starea de completă luciditate fără a mișca genele. Cu mâna dreaptă își atinse urechea stângă, nedumerit, parcă îl mângâia altcineva. Încercă amuzat să ghicească următorul loc în care străina îl va atinge. Ascultă. Niciun zgomot. Cei de dedesubt încă nu s-au trezit. Au și ăștia, de ani de zile, același ritual: alarma, (una oribilă), apa la WC – de două ori, apa la chiuvetă, un schimb zgârcit de cuvinte, indescifrabil.
oare ce-și spun?
De câte ori se întâlnise cu ei în fața blocului, salutau nesolicitat: au venit taxele, s-a scumpit curentul, trebuie să dați bani pentru fond, etc, etc. Care era temeiul zilnic pentru conversația rece, precisă, de dimineață?
poate că-și transmit niște coduri tehnice ori parole sofisticate împotriva atentatelor vecinilor: ăia cu bichonii de la parter, studenții de la 7 care tot timpul stau mai mulți în apartament decât declară sau nebuna (o fi murit? n-am mai vazut-o..) care-i întreabă mereu unde au fost în concediu.
Urma televizorul - vocea feminină, aceeași, te certa, te elogia, te lua martor la evenimente foarte importante. De câteva ori controlase canalele de știri pentru a le viola, chiar și atât, intimitatea. Dintr-un secret sentiment de putere pe care cunoașterea acestor detalii i-l dădea asupra lor, le verifica și poșta.
ce, ei nu intră încălțați?
Dar acum tăceau – ori era prea devreme, ori foarte târziu.
Nici liftul. Neobositul lift. Suspect de liniștit. Când era mai mic bănuia că în timpul nopții liftul se trezește la viață și pornește singur, inspectând fiecare palier. Dacă găsea vreun vecin întârziat, îl pândea ca o felină dintre etaje, cu becul stins, apoi brusc își deschidea ușile, cu limba uriașă îl smulgea din așteptare și îl trăgea înăuntru. Îl devora încet, de viu, în vizuina plină de laptopuri, snowboarduri, trollere, cuptoare cu microunde, plase de la carrfour și tot ce mai rămăsese de la dispăruți. Unul singur auzise că a scăpat, când au reușit să cheme mecanicii la 4 dimineața. Abia l-au putut scoate de acolo, era umflat de apă, se ținea de uși și urla să i se dea drumul înapoi. Dar a murit și ăsta în câteva luni, înghețat pe un maidan la marginea orașului. După 12 el urca pe scări, indiferent.
De afară nu se auzea nimic. Circulație zero, deși blocul e cu un picior în bulevard.
e sărbătoare? mai bine e grevă, încuiați în paturi, verde la hibernare, start.
Numea serviciul exodul oamenilor așezați în locul fără simțuri. Mergea și exodul oamenilor fără simțuri în locuri așezate.
oare, în vis, de ce obiectele nu au miros? disting culorile, beau cafeaua amară, sunt încălțat cu ciocănele de lemn de fiecare dată când merg printre zidurile de tablă ale universității. bănci, colegi, cărți, profesori – toți din tablă galvanizată. dar nu țin minte să fi avut miros, cu toată scorțișoara în care era îmbrăcată profa de engleză azi-noapte.
cât o fi ceasul, e dimineață? acum ar trebui să fie lumină, portocaliu cu gri, e august. ca o pălărie de paie? ca tricoul de pe tine. e primit de la maică-mea, toate cadourile ei vin cu același mesaj. ce mesaj? găsește-ți și tu o fată. și-l porți des? numai când dorm, în timpul zilei se transformă în fustă.
Vru să dechidă ochii, în ultima clipă se răzgândi. O urmă de fior îi trecu de la vârfurile degetelor, prin piept și se opri în sex.
dar dacă nu-i așa? dacă e întuneric beznă? nu se poate, becul ăla nu s-a stins niciodată înainte de 5, iar dacă ar fi 5… ce ar fi? i-ai auzi pe stradă, s-ar trezi ăștia, liftul… să fie, atunci, zi? a, știu, zgomotul. bine, ar putea fi lumină fără zgomot doar dacă te-ai trezi în vis. da, și găsește dup’aia amănuntul anormal, indiciul. niciodată n-am găsit toate deosebirile nici în jocul ăla cu două imagini identice. înseamnă așadar că-i noapte. când vine hoțul, te ia și te bagă în sac. de unde? din cameră. a mea. ba nu-i a ta, dulapul, pereții, patul, totul e negru. uite, veioza – am veioză? – se ascunde după perdea. crede că n-o vedem. stai! din alt motiv se ascunde, iese ceva din tavan. niște degete. ăstea nu-s degete. ai dreptate, sunt rădăcini de brad, miroase a crăciun! curios, cum de... ce anume? am uitat… era ceva important.
Mobila o cumpărase de ocazie, o babă jumate rigidă jumate scârțâind, cu urme de mâini și rahat de molii.
o cumpăr ieftin și ies eu în oraș, decât să vină prefăcuții să stea zâmbind pe vârful scaunului. “ce cosy e la tine”. când dracu’ a mucegăit peretele?
e plină iarnă, e frig, suntem într-o pădure de conifere, totul e alb, cerul e.. de beton? acum ... da. trei țevi groase din care picură apă îl străbat de la est la vest. cred că am amorțit. n-ai amorțit, nu vezi că n-aveți loc? cum au intrat câinii ăștia aici? nu merită să-i faci câini. ascultă-i, vomită arici – nu se poate așa ceva! bine, vomită pur și simplu, ținându-se de piept unii pe alții. sunt bătrâni într-un salon la ortopedie, bărbații au ieșit cu bastoanele la plimbare și femeile țin cârjele ca umbrelele – până le invită cineva la dans o mai bârfesc pe nesimțita aia de asistentă. pe ăla de lângă draperie, întins pe spate, îl vezi? eu sunt? tu, galben bătrân, imobilizat, cu o perfuzie pe care ți-au băgat-o prin obraz – se poate în obraz? – da, primești glucoză amestecată cu morfină, ai scutece să nu faci mizerie. și mi-e frig, mi-au băgat o sondă prin coloană până la coccis. părul ți-a căzut complet, ochii sunt negri și rotunzi, pe gene e lipită o crustă de fier. excelent, acum sunt Sergiu Nicolaescu.
nu, asta prea sună a film, de ce să fie totul atât de morbid? mie mi-e frică de altceva. ce anume? dacă voi constata, la trezire, că sunt închis într-un sicriu? dacă ai fi scenarist, ai muri de foame. se întelege, afară lumea vorbește de scoaterea taxei de poluare, de intrarea Turciei în UE. preotul face repetiția finală – „la numai 23 de ani…“ – ce obicei prost avem – scoatem biografia mortului la regim economic și popa o citește cu prestanța unui prof la examen, cine nu plânge iese-n față. „tu! de când îl cunoșteai pe Alex? cuuum? colegi de generală, onorată asistență!!! și de ce nu ești atent măgarule? închide telefonul! asistența murmura nemulțumită, iar întârziau cu masa. “nu mergem noi să pregătim gustările și dumneavoastră îl puneți să scrie de 50 de ori Tatăl Nostru?”. popa citește întâmplări din copilăria lui Alex și toți izbucnesc în plâns. sicriul e strâmt sau prea plin de flori – la alegere - nu pot mișca mâinile sau picioarele. o eșarfă îmi ține gura închisă – cum am văzut la mamaie când o dor dinții. nu poți să bați dinauntru? nu, căptușeala groasă de pluș îmi înfundă sunetele. dar crește confortul.
Alexandru zâmbea ușor. Sub pleoapele închise ochii urmăreau un meci de tenis. Părul i se ridicase pe mâinile nemișcate.
am citit undeva cum se formează pielea de găină. oare la Mann? oare Thomas Mann avea găini?
Știuse de când o cumpărase că pătura va fi prea mică pentru doi, dar i-a plăcut modelul.
dac-ai putea deschide ochii acum, ai vedea portocaliu deschis, o zi frumoasă ca un măr copt s-a născut astăzi. puțină ceață dimineața, cât să fie însorit toată ziua, sigur o mână albă a intrat deja pe lângă perdea. o văd, s-a oprit pe tocul ușii, acum se mută spre tavan. ce culoare moale – aș vrea să mă simt exact ca peretele încălzit în nuanța asta. de ce nu m-am gândit până acum să zugrăvesc așa? ce dispoziție lirică, domnule Perete. ești trist? aș vrea să fie sâmbătă după-amiază. știi că sâmbătă lumina e diferită? îţi decolorează hainele. și crește vânzarea în Mall. mai bine am umbla dezbrăcați. ar fi cea mai bună dintre lumile imposibile. vom umbla goi, vom mânca doar pește cu semințe de dovleac, vom fuma hașis și vom scrijeli toate pietrele cu mesaje pacifiste. vom face spam cu pietre.
Alexandru tresări când, pe neașteptate, o briză rece îi șopti că se va ghemui lângă el mai târziu. O cunoștea din clasa a IV-a, când pentru un 7 la istorie îi vânduse toate “da”-urile pentru următorii 10 ani.
ce e vara?. vara e…un lift verde care nu se oprește niciodată. e o bicicletă legată de mâna unui student amorțit pe terasă. vara e ultima bere și ultimul taxi. da’ berea ce e? un autobuz ruginit cu rezervorul plin de nisip. „theee blue buuus is callin‘ uuuus, theee blue buuuus is caaallin’ uuuus, driver, where youuu’ taken’ us?” termină cu moșii ăștia, prietene! stai, știu! berea e de fapt o cale ferată cu traverse fosforescente. după o călătorie lungă șinele se unduiesc ca șerpii de apă prinși sub pavaj. și tu ai călătorit? da. o dată, de ziua mea, mergând 3 ore cu trenul spre Ploiești, dar până la urmă am fost dat jos și am adormit într-o cameră mare, cu multe scaune strâmbe de lemn. și altă dată la un concert unde DJ-ul a stat toată noaptea ascuns în spatele boxelor iar eu m-am plimbat pe un câmp, printre picioare de plastic prinse cu cârlige pe sfori. iar când te-ai trezit ți-ai amintit că nu ai plătit facturile. “în caz că ați achitat sumele de mai sus vă rugăm să nu luați în considerare această notă. vă mulțumim”. atunci dragă companie, și noi îți mulțumim că exiști și că ne dai un sens. apoi clienții corecți, fraierii, rup bucăți mari de carne de pe ei pe care le dau unor elefanți invizibili îmbrăcați în costume, acoperindu-și cu carduri de fidelitate coastele dezvelite. unii încearcă să-și lipească carnea între ei, însă nu se potrivește, doare ca naiba și trebuie să dea o doză suplimentară pe calmante și să plătească penalități de obrăznicie.
atunci e mai bine să rămânem în pat sau cum să ajungem la destinație?ar putea cineva să facă asta?
orice om ar putea să nu mai deschidă ochii, să nu mai trăiască nici o oră fără întuneric. începând de când? de acum. eu nu renunț la cărțile mele, la covoare colorate, la fotografii. nu refuz ziua. dimpotrivă, nu trebuie să o refuzi ci să ghicești dinainte cum va fi, să o transformi, să o convingi. adică să-i distrug posibilitatea. nu, ci să determini primul fir de lumină să intre când și pe unde trebuie, să-i predefinești nuanța, mirosul, vârsta. a cui vârstă? dacă tot întrebi, a ta. tu mai știi câți ani ai? sau cum arăţi?
Ochii lui Alexandru alergau fără încetare. Pe obraji se întindeau cearcăne vineții, lăsând pielea întinsă și lucioasă. Părul, gâtul, pieptul erau lac de transpirație. Cearșaful se înverzise, vârtejuri mici de praf alunecau pe podea. Mâinile cu unghii lungi, răsucite, se înfipseră una în picior, cealaltă în ceafă, fără să sângereze. În afară de ochi, o singură mișcare: pulsul. Dilatări și contracții se citeau în stomac, strangulat ca o cicatrice de bisturiu. Alexandru respira rar, cu pauze lungi și un șuierat ușor asincronic, parcă ar fi împărțit patul cu un frate astmatic. Pieptul nemișcat, aerul intra și ieșea dintr-o altă cavitate ascunsă sub trupul lui, în pat. În jur, crengi de brad, perfuzii, pagini lucioase, rupte și mototolite, o eșarfă, un cotor de măr.
acum sunt sigur că s-a făcut lumină. acum pot să deschid ochii oricând vreau, chiar și în secunda asta. și de ce nu-i deschizi? crezi că nu pot? deschide-i! poftim!! …
Un miros de amoniac se răspândi în cameră. Era o liniște perfectă.
ce s-a întâmplat? oricum pot deschide ochii când vreau, să mai discutăm un pic. dar foarte puțin, în curând trebuie să ajung la serviciu. o să ajungi și acolo, nu-ți face griji. încă nu s-au stins luminile pe stradă. și nu ai avut niciodată un loc de muncă. cum să nu, mi-au dat 4 metri pătrați într-o clădire și site-uri să le administrez. în plus, amintește-ți de nebunul ăla de șef - știi ce șef sever am – miroase a parfum scump, ascultă muzică franțuzească și are ticul ăla verbal: „ideea este în felul următor“... mi-e teamă că va transforma cei 4-5 pași de la mustrare la concediere într-o singură fandare. șeful tău e un balon mare și alb plin cu baloane mai mici. îl sparg copiii la nunți. tu crezi în continuare că vei dormi vreodată în pat, că ai nume, că există afară? sunt convins de asta, dar acum sunt aici și nu mă mai intereseaza restul.
Afară se făcea lumină; pornise vântul rupând tăblița cu numele străzii. O mașină, una singură, trecu încet, nehotărâtă, prin fața blocului, apoi la fel de încet întoarse și se pierdu înapoi de unde venise.
ai auzit de ghicitorul în praf? nu. un joc simplu. stropești mașina cu ceară, mergi două ore pe un drum de țară și unești apoi cu o linie punctele care au rămas curate. gata, le-am unit. cine a apărut? Janice Joplin. tunsă scurt, ținută business. ce face? se așează peste mine, are doi clești între picioare. taie, pune într-o ladă frigorifică. îmi îndeasă pe gură o trompă groasă până în stomac, mă hrănește și crește la loc. taie din nou. are o centură cu trofee, ca Winnetou.
Câțiva măturători, îmbrăcați în haine portocalii, sclipitoare, trecură în grup pe sub geam, târând fără niciun chef după ei pubelele goale ca niște guri de canal. Parcă tocmai își predaseră bijuteriile înainte să intre la Dachau. Din ochii lui Alexandru, înghesuindu-se printre pupile și orbite, împingând, ronțăind, agățându-se și deschizând genele, doi viermi mari și albi își scoaseră mai întâi capul, apoi trupurile grele, umflate de nervuri. Cele două găuri întunecate se adunară încet înapoi sub țesuturile strâmbe.
totuși, ce coincidență să ne întâlnim aici. am căutat câteva cartiere și zeci de magazine până să dau de Alexandru – uite ce frumos visează acum. bine măcar că n-arată rău orașul ăsta, doar un pic prea luminos. Alex nu visează, e pe jumătate treaz, nici noi nu mai avem prea mult timp. oricum, am avut mai mult noroc decât tine, mie mi-a ieșit el în cale. aproape ne-am ciocnit la intrarea într-un Irish Pub. ne-am împrietenit imediat, desi atunci eu eram cu altcineva. pe mine m-a găsit el, cred că nu m-a dorit atât de mult. de asta te-a sunat pe tine mai întâi.
crezi că mai avem mult? nu, Alex e aproape la limită și nu poți pleca chiar în ultima clipă.
Brusc, o alarmă sună strident la vecinii de jos.
cheamă un taxi, e timpul.
Alexandru se trezi obosit, cum se întâmpla în fiecare dimineață din ultimele două luni de când se angajase la noul job. Programator. Ascultă o clipă conversația celor de jos, fără să mai încerce să înțeleagă ce-și spun. Era miercuri. Își aminti că trebuie să se îmbrace în costum. o să mă obișnuiesc eu și cu asta. Își dădu jos tricoul în care dormise și i se păru că aude murmure de dezaprobare. Se opri, așteptând măcar o ceartă a celor de dedesubt. Fără success. Renunță la duș și deschise dulapul, unde costumul cel nou își făcuse loc între celelalte haine și îl aștepta zâmbind. da, o să mă obișnuiesc. În spatele lui, din tricoul electrizat aruncat pe pat încă mai săreau câteva scântei minuscule. Lung și îngust, uneori semăna cu o fustă. Se îmbrăcă rapid, mecanic, sorbi câteva guri din cafeaua rămasă din seara trecută, aruncând o privire fugară la ceas. Aceeași buclă de o oră între trezire și ieșirea din casă care dispărea pur și simplu, fără ca Alexandru să realizeze exact ce face în acest timp. Înjură în gând și ieși din apartament. Intră în lift, apăsă P, privi în oglindă și notă în minte că cearcanele nu aveau cum să fie doar de la oboseala nopții precedente. Apoi se gândi dacă azi va ajunge la timp la birou. dacă și acum ajunge “idea e-n felul următor “ înaintea mea, o să-i cer să lucrez de acasă, part time, si dă-l în mă-sa, să-l pupe alții-n cur opt ore pe zi. pe la 12 o să-mi fie foame, de două zile mănânc Snikers la prânz și fumez. trebuie să mă organizez mai bine, să muncesc mai puțin și să păstrez aparențe cât mai bune.
Liftul trecuse demult de parter și continua să meargă, scufundându-se treptat într-un puț cu apă maronie. Gleznele lui Alexandru începeau să se umfle.