`TAXI BLUES`

             Mam trnt
It în taxi, la
        2 noaptea, șam
rămas paf că nare
              perdele. Zău!
Adică trăiam senzația
     Intensă, ff stranie,
              Că 1 taxi așa marear
Trebuyissă
              Aibă.


Din cauza asta mă
  Simțeam nea
             Jutorátvul
Nerabil.

Din radio țș
             neau mereume
Saje d la
             Dispecerat.
                              Cum ar fi dacă eu aș
             Conducen
                            Puterea nopții
1 kestie dästa, fără să am
   habar d străzi, d oraș șamd? Doar
cu Tine, acolo, la Dispecerat,
                cu Tine, singuru meu
sprijin, spunîndune
                         bancuri, făcnd
mișto unu d altu. Da da
kiar daccăn sinea mea aș
         simți că totui p
mukie, că aI putea
        oricnd să T superi, că mai putea
oricnd dirijantrun
        perete, k pö
muxă.

                                                                                             Caius Dobrescu (Deadevă)

Ciprian Popescu - Mile End

O carte încurcată, scrisă de două (sau mai multe) persoane ce jonglează frumos cu ton, cu rădăcini (sau cu viitoarea lipsă a lor), cu o panoramă mult mai întinsă decât bucata de bloc pe care-o văd acuma pe geam. Un text:

Ziua 29

Cu mașina de împrumut pe 15 Nord, apoi pe Curé Labelle. Trafic. Ajungi cu greu la Joytropolis. Ai un GPS vechi, cu hărți neactualizate, detești tehnologia asta cu trei sateliți, astăzi nu te mai poți pierde nici măcar prin mirobolantul Laval. Fredonați în cor un hit, urăști tot mai tare locul spre care te îndrepți. E un spațiu conceput din dragoste pentru copii și profit. Puține lucruri sînt mai detestabile decît marketing-ul care li se adresează celor mici. Poate doar turismul de  masă. Ei, desigur, abia așteaptă să intre în magazia gigantică unde se întîmplă Distracția. Sînt între prieteni, își apără deja cercul social, vor să-i vadă în fiecare weekend, să primească și să ofere cadouri de la Dollarama, Toys R Us. Joytropolis e o cușcă cu gratii la intrare, o bombă unde se țin petreceri, zile de naștere. Iarna ce să faceți, să fierbeți în case? Unii părinți sînt extenuați ,îi abandonează pe schelele din plastic, așteptînd în parcare, pe facebook, să se termine circul, alții, părinți-angajați, se împușcă cu mingi de burete care țîșnesc dintr-o pușcă telescopică - pac pac, țintesc, trag, nu nimeresc, c'est le fun, toți invitații sînt în șosete pe mochetă, vor să coboare, detești expresia, să cobori și tu la mintea lor. Da, sînt în aceeași clasp fetele iar noi venim din România. Ai obosit să faci glumele cu vampirii și Transilvania, prenumele nu e rusesc, e... în fine, e de unde e. Oricum nu interesează nici pe dracu'. Nimeni, dar nimeni aici nu întreabă dacă cei mici învață bine, ia zi, băi, o poezie, cum auzeai la generația părinților tăi, ci doar dacă vor merge în sistemul public sau privat în secondaire. n sistemul privat nu sînt greve, costă între trei mii și zece mii pe an, școlile sînt o medalie pentru părinții cu cariere solide, cei cu vieți bine planificate, realizații, antrenații, performerii. Copiii joacă hochei, tenis, schiază, fac artă. În spațiile astea se dezvoltă network-ul și-i cresc șansele să devină lider de tînăr. Acum copilăresc pe tablete și asta sapă-n toată lumea, dar și ei, ca și adulții, au nevoie de meschine adicții care nu ucid. Unii părinți își urmăresc progeniturile pe tobogane, alții îi lasă la jocuri mecanice, la curse, înfulecă burgeri și poutine cu un sos brun foarte sărat, beau cole, fante, apă îmbuteliată. Sînt copii-vegan, plictisiți, care rumeagă doar broccoli, e de înțeles, mîncarea e abominabilă. Cafeaua e servită-n pahare de plastic, e amară și neechitabilă. Îți dă un buzz suficient de puternic cît să-ți dezvolți pe mai departe mizantropia. Dacă se dărîmă o schelă din depozitul ăsta plin cu copii și cu adulți obedienți și nu se deschide ușa de la intrare? În provincia asta s-au prăbușit poduri peste autobuze școlare, pe Plateau zidurile caselor au căzut în capul livreurilor de pizza, sînt gropi peste tot, acasă te ferești să fumezi un joint pe balcon, oricum nu-ți mai place deloc iarba, e o prostie să crezi că asta e cauza unei generații, odată decriminalizată, legalizată, ce vă mai rămîne? Dacă se prăbușește întreb, cum ce?, cușca asta în care nu avem aer, dar în care copiii noștri, deocamdată, mișună încontinuu pe schele. Ți se răspunde că exagerezi cu pesimismul, că ție nu-ți place nici măcar cafeaua de la Tim Hortons, că te piși pe curcubeiele altora, că nu sînteți, băi, băiete, într-o utopie, copiii mai pot crește la țară, bunicii sînt urbani, nu mai vor beznă, noroi, dulăi, orătănii și veceuri în curte. O minge din burete roz se rostogolește spre tine. O iei de jos și lovești cît poți de tare în prima ceafă din fața ta. Aștepți o reacție. Nu se întîmplă nimic.

cum să scrii cronică like a boss

Extrag dintr-o cronică de Dan Coman din Timpul:

Faima lui C. Ivănescu ajunsese (nu-mi pot explica în ce mod, pentru că de citit, nu-l citisem) atât de mare printre noi, încât, atunci când am găsit Rod în biblioteca satului unde trăiam, nu am ezitat să-mi manifest zgomotos entuziasmul (ceea ce a încântat-o pe bibliotecara mică și negricioasă J)

...........................................................................................................

Apoi, am descoperit prin sat o domnișoară care mă plăcea, dar care nu admira în mod explicit poezia, așa că am lăsat-o baltă cu scrisul.

..........................................................................................................

Norocul meu a fost că, după câțiva ani, vizitând o altă domnișoară, de data asta la Bistrița, am zărit un afiș care anunța un spectacol-recital al lui Cezar Ivănescu împreună cu niște muzicieni.

Două concluzii:
1) nu știu exact ce am aflat despre C. Ivănescu, dar știu sigur ce am aflat despre Dan Coman. :)
2) bibliotecara aia... n-o văd cu ochi buni; nu cred c-a scăpat nici ea, cu toate că mică și negricioasă.

din ARTA RAZBOIVLVUI

            *
       *        *

a fost o zi frumoasă

                               lumina se-ascunde încet

mame cu copii

                                se-ndreaptă spre casă

ai putea spune o zi împlinită

(care e rostul unei zile?)

rîndunelele la fel ca acum

mulți ani

               deja încep să plece

a fost o zi fruomoasă

                                 ca un avertisment

viața o durere care trece

                                                                                 (ROMVLVS BVCVR, ARTA RAZBOIVLVI, 2015)

vlad drăgoi - sergio leone - final de poem

     O să pun și-o cronică despre cartea asta aici-șa. Să v-o luați că e frumoasă. E ca un copil pe care-l crești cu grijă și el îți fute brusc cu piatra-n cap pe la 5 ani, dar tu îl vei ierta, doar știi c-a făcut-o de speriat ce este, de nevoia de dragoste ce-o are de la voi.

„...țigane, stai, vreau să simți că mă uit insistent la 
tine și eventual să te și oprești și să vii să-mi ceri scuze, dar cum
sigur nu o să faci asta, eu sunt acum îndreptățit să te consider
un gunoi, cum e toată specia ta, și nu mă miră că ai slujba pe
care o ai, că ești țigan, și nici pe aia nu știi s-o faci cum trebuie,
că uite, mai aveai puțin și dădeai peste mine, dar lasă că data
viitoare etc etc, deci asta nu mi-a plăcut, siguranța omului
alb prin faptul că s-a oprit și că privește insistent o situație
de nimic, o să atragă asupra lui atenția celorlalți albi din jur,
și ei la rîndul lor or să treacă de partea lui ca să-l judece și să-l
mustre pe țiganul cu mașinuța. și de aia am fost atunci de partea
țiganului, și dacă atunci cînd eram mic și n-am putut să articulez
nimic în gînd despre nenorocirea care o pățea țiganca tînără
pe trotuarul umed, acum jur că instant mi s-a limpezit în minte
poziția pe care trebuie s-o iau, și dacă aș fi avut mai mult curaj,
cu siguranță că aș fi sărit în apărarea țiganului și i-aș fi zis țigane,
nu băga în seamă ce zice ăsta, tu fii liniștit, vezi-ți de treabă
și fă raliu în continuare, fă țigane raliu pe coridoarele din
mall, că zilele ai văzut și tu cum sunt, mai mult rele decît bune,
și bucuriile, cînd abia le vezi și poți să zici că au venit, fix atunci
ele pleacă, așa că fă raliu cît de mult poți tu țigane, că viețile
noastre nu-s altceva decît oase vechi pentru cîine, uitate în
buzunar le geacă.”

romulus moldovan - 3 poeme din `(rupt)`

O carte faină, ieșită-n lume în 2017, la Charmides.

pers iii pl
din capătul orașului te ia un autobuz care
te lasă la porțile mănăstirii. de acolo
te preia un frate care te duce până la stăreție.
pe drum tropăim amândoi. fratele
te trimite la stareț. intri pe portiță și bați la ușă.
nimeni nu zice nimic. intri și vezi cum
bărbosul, stareț sau nu,
te poftește afară. te du la părintele! mă duc.
intru în biserică. cer o lumânare. mi se întinde una
neagră. mă zăpăcesc de tot. parcă n-ar fi fost de ajuns. auzi, neagră.
ies afară amețit complet.
lumina iernii la amiază, zăpadă, îmi vine să leșin.
mă ia în primire un călugăr de doi metir treizeci:
ce faci frate? cine ești?
păi chiar asta e problema, cine sunt și ce fac.
îmi preumblu palmele peste frescă: ăsta nu, ăsta nu.
cine sunt
ce fac
asta e deja immanuel kant


te iubesc
dar orice ai face, la televizor se vede cu pureci.
e radiația cosmică de fond
privește cu atenție purecii electronici
și amintește-ți în pizda mă-tii
(te rog să mă scuzi)


saraswati este iubita mea
când o întâlniți să-i spuneți că-i sărut picioarele murdare
și o aștept acasă să-i sparg sitarul

Zero K, Don Delillo

..................

`There were three men seated cross-legged on mats with nothing but sky behind them. They wore loose-fitting garments, unmatched, and sat with heads bowed, two of them, the other looking straight ahead. Each man held a container at his side, a squat bottle or can. Two of them had candles in simple holders within reach. After a moment they began, in sequence, left to right, seemingly unplanned, to take up the bottles and pour the liquid on chest, arms and legs. Then two of them, eyes closed, advanced to head and face, pouring slowly. The third man, in the middle, put the bottle to his mouth and drank. I watched his face contort, mouth opening reflexively to allow the fumes to escape. Kerosene or gasoline or lamp oil. He emptied the remaining contents on his head and set the bottle down. They all set the bottles down. The first two men held the lighted candles to their shirtfronts and trouser legs and the third man took a book of matches from his breast pocket and finally, after several failed attempts, managed to strike a flame.`

.................

Adamaru zice:, Adrian Pârvu

     Ar fi păcat, când dai de un volum bun, să nu-i faci minimum de reclamă cu mijloacele ălea slabe pe care le ai. Adamaru zice:, de Adrian Pârvu - omul inventează un spațiu caricatural, grotesc, pe care noi, după formale trimiteri, l-am putea recunoaște ca fiind în egală măsura Giurgiu sau Macondo; candid și hâtru, el descoperă / creează o lume delicioasă și crudă, în care nebunia și moartea poartă, în carnavalul sătesc, aceleași măști precum blenoragia și bârfa. Cumva, exprimă întregul prin parte, una foarte colorată, balcanică. Referințe imediate cinematografice: Pisica albă, pisica neagră, Gadjo Dilo, De ce trag clopotele, Mitică?
     Pe lângă, ai hârtie bună, groasă și niște desene de toată frumuseațea, numai bune de afișe de film.
     La Charmides, în 2016.

Fomista, nevasta lui Mafoame,
a avut doi copii din singura ei căsătorie: o fată și-un băiat.
Le-a dat aceleași nume, Ionica și Ionel, să poată face,
cu tot familionul, o singură onomastică, pe 7 ianuarie,
când e sărbătorit Înainte-Mergătorul lui Dumnezeu.
Ionica s-a măritat cu un subofițer de la unitatea
de pompieri, băiat bun, cu fruntea-ngustă
și toată fața plină de acnee juvenilă, purulentă.
Când a luat foc Moara Doamnei, a dat și ea fuga,
cu alții gură-cască, să constate urgia și paguba.
Pompierul Ionicăi a intrat primul, prin fum și flacără,
cu târnăcopul deasupra capului. N-a mai ieșit.
A dat buzna și ea, cică să-l salveze. N-a mai ieșit.
Au ars amândoi pe degeaba: oricum, moara era o ruină,
lumea sărăcise, nu mai măcina nimeni nimic.
Ionel a găsit o fată de la țară, de prin Pietrele,
a dus-o la cununie, la primar și la popă.
Sâmbătă seara au făcut nuntă mare,
cu lăutari tocmiți pe mâncare și băutură.
Cam după miezul nopții, ginerele a dispărut. Plânsete,
țipete, nedumerire, înjurături, amenințări.
L-au găsit a doua zi în pod, atârnat de-o grindă,
cu limba scoasă și pantalonii plini de scârnă.
Secretă și vinovată, singura lui iubire
rămăsese surioara Ionica.

Harta și teritoriul lui Houellebecq

Ca orice roman de Houellebecq (mai puțin totuși ultimul, Supunere, cum a fost tradus), Harta și teritoriul e unul dintre ălea care nu te lasă-n pace până nu-l termini. Proaspăt, nou (e din 2010, totuși), spune direct care-i treaba, parțial, cu lumea imediată și indirect, care-i treaba cu tine. Nu știu de ce, oricum, a virat-o în a doua jumătate către roman polițist. Lucruri din el:

„ – Îmi pare rău că dau buzna, știu că lucrurile nu merg cum trebuie. Dar sunt nerăbdător să mă apuc de tablou..., spuse el și își compuse un surâs pe care îl spera dezarmant. 

Surâs dezarmant este o expresie care încă mai poate fi întâlnită în anumite romane și care trebuie să corespundă, prin urmare, unei realități oarecare. Din păcate, Jed însuși nu se considera îndeajuns de naiv ca să fie dezarmant cu un surâs; și bănuia că Houellebecq nici atât. Cu toate astea, autorul volumului Le Sens du combat se trase un metru înapoi, doar cât să-i îngăduie să se adăpostească de ploaie, fără să-i deschidă însă cu adevărat accesul înăuntru.”

„ – Sper că Houellebecq o să scrie un text bun..., spuse el în cele din urmă. Jucăm o carte mare, să știi. O evoluție artistică atât de radicală ca a ta e greu de acceptat. Și cred că artele plastice oferă terenul cel mai favorabil. În literatură sau în muzică e aproape imposibil să schimbi direcția, pentru că riști să fii linșat. Pe de altă parte, dacă faci mereu același lucru, ești acuzat că te repeți și că ai intrat în declin, dar dacă faci o schimbare ți se reproșează că ești un proteic incoerent. Știu că, în cazul tău, faptul de-a fi revenit la pictură și la reprezentarea ființelor umane are un sens. Mă simt incapabil să spun care este acesta, și probabil că nici tu n-ai fi în stare; însă îmi dau seama că nu e gratuit. Totuși, nu e decât o intuiție, și nu ajunge să ai parte de articole, e nevoie și de un oarecare discurs teoretic. Iar eu nu sunt capabil să-l compun; și nici tu.”

„În Franța, cele două aeroporturi folosite de Ryanair erau Beauvais și Carcassonne. Să fie oare vorba de două destinații turistice speciale? Sau de unele care deveneau turistice doar pentru că le alesese Ryanair?”

„În acea epocă surprinzătoare a Celor Treizeci de Ani Glorioși, călătoria pe calea aerului, simbol al aventurii tehnologice moderne, era cu totul altceva. Rezervată încă doar inginerilor și cadrelor, constructorilor lumii de mâine, era menită (și nimeni, în contextul social-democrației triumfătoare, nu se îndoia de asta) să devină din ce în ce mai accesibilă păturilor populare, pe măsură ce acestea își vor fi sporit puterea de cumpărare și timpul liber (ceea ce s-a și întâmplat finalmente, însă ca urmare a unui ocol prin ultraliberalismul simbolizat cât se poate de potrivit prin companiile low cost și cu prețul pierderii totale a prestigiului care fusese asociat anterior transportului aerian).”

poem fain de Doboș

 

    Soarele

Unde este soarele
mîngîios în păr.

Sistemul nervos săturat de soare
cum se satură de sevă și de scoarță amară
mesteacănul tînăr.

Am pierdut soarele,
pe care îl imită
părul tău blond
umflat de vânt
cînd îți plimbi cățelul
în spatele blocului.

De multe zile doar nori de tundră.

Nori de tundră
ce ascund soarele.

Vreau să mîn pe iazul tulbure cu soarele
butuci prăbușiți, crengi pe jumătate înflorite.

Vreau să bat pe bitum
o minge de soare.

Să inspir
praf uscat de soare.

Îmi trebuie statutul
sărurilor fotosensibile.

Să fiu cîine de soare.
Cînd latru aerul să se încingă.

Vreau să-mi ungă pielea
soarele

privirea mea să strălucească
ca cioburile verzi de sticlă
într-o parcare toridă.

                                                        (din volumul Spiro, 2016)

Radu Vancu - despre încercarea de recuperare a umanului

     „Atât de metodică a fost această evacuare a umanului (în modernitate - n.m.), atât de eficient i-a atins și dizolvat toate straturile, încât reumanizarea profundă pe care o propune postmodernitatea e mai degrabă un exercițiu de recuperare post-traumatică decât o stare de fapt. Observate cu o răceală în fond inumană, sub-structurile umanului (corpul, eul, setul de valori, pulsiunea transcendentă) se află azi în următoarea situație:
     i) ceea ce numim „post-uman” e o încercare de scoatere din criză a corpului, însă rezultatul acestui efort e doar acordarea unui drept de existență a organicului în simbioză cu mașina anorganică; e mai degrabă vorba despre o tolerare a umanului într-un univers inuman, perfect robotizat (în care omul e, până la urmă, un intrus, pe care mașina inteligentă va sfârși prin a-l elimina, precum computerul HAL 9000 pe astronauții David Bowman și Frank Poole în celebrul roman al lui Arthur C. Clarke);
     ii) postistoricul încearcă să scoată eul din logica unei istorii distructive și, în fond, anti-umane, așa cum a fost aceea a modernității; însă ceea ce reușește este ca, deposedând eul de sentimentul inserției într-o temporalitate cu sens, să elimine din conștiință precipitatul a câtorva mii de ani de istorie și să determine regresia înspre o stare primitivă, a unei istoricități pur biologice;
     iii) postmodernismul, recte  metadiscursul central al postmodernității, încearcă să fie pe cât posibil mai human friendly și, prin urmare, se concentrează pe dizolvarea tuturor valorilor tari, înalte, pe care modernitatea le așeza deasupra umanului - și în numele cărora modernitatea a operat evacuarea umanului; însă, dizolvându-le programatic, a adus umanul periculos de aproape de starea unei anomii generale, în care reactivitatea la orice valoare (în afara celor pur biologice) tinde să dispară;
     iv) în sfârșit, pulsiunea transcendentă e dizolvată într-un mixtum compositum New Age, eclectic și căldicel, în care vagi reminiscențe creștine și mitologeme budiste, fragmente deformate de psihanaliză și inserții de astrologie populară, cosmologii vulgarizate și parapsihologie - toate zac laolaltă, compost într-un pat germinativ care nu germinează nicicând, și în care nici o pulsiune transcendentă reală nu se poate de fapt exercita.”

                                                        din Elegie pentru uman (Humanitas, 2016)

Ballistics

When I came across the high-speed photograph
of a bullet that had just pierced a book-
the pages exploding with the velocity-

I forgot all about the marvels of photography
and began to wonder which book
the photographer had selected for the shot.

Many novels sprang to mind
including those of Raymond Chandler
where an extra bullet would hardly be noticed.

Non-fiction offered too many choices-
a history of Scottish lighthouses,
a biography of Joan of Arc and so forth.

Or it could be an anthology of medieval literature,
the bullet having just beheaded Sir Gawain
and scattered the band of assorted pilgrims.

But later, as I was drifting off to sleep,
I realized that the executed book
was a recent collection of poems written

by someone of whom I was not fond
and that the bullet must have passed throug

at twenty-eight-hundred feet per second,
through the poems about his sorry childhood
and the ones about the dreary state of the world,

and then through the author's photograph,
through the beard, the round glasses,
and that special poet's hat he loves to wear.

cronică Lego

O cronică scrisă de Robert Elekes la Lego. Începe cu Jocul cel bun al lui Ioan Șerbu și se termină cu all fun and games until someone loses an eye.
Are dreptate.

Invenție

În noaptea asta luna e un biscuit
cu o parte mușcată
plutind în întuneric,

și cam într-o săptămână
conform calendarului
probabil va arăta

ca o minge de fotbal argintie
și acum nouă, poate zece zile
părea o gheară subțire și strălucitoare.

Oricum -
până la finalul lunii,
din câte socotesc -

din ea n-o să mai rămână
nimic
nimic altceva decât stele,

și eu voi avea câteva nopți
doar pentru mine
cât să-mi odihnesc stiloul irascibil.

                                Billy Collins

„Accesul gratuit la poezie este considerat un drept”

     Într-un articol superb din 2010, Durs Grünbein încerca să-i înțeleagă pe acești ciudați care se cheamă poeți, pierzători de timp într-o activitate nelucrativă, fără utilitate și cu deranjante pretenții de artă. Articolul face toți banii. Acolo am găsit și poemul de mai jos, de Basil Bunting, scris în '65.

What the Chairman Told Tom

Poetry? It’s a hobby.
I run model trains.
Mr Shaw there breeds pigeons.

It’s not work. You don't sweat.
Nobody pays for it.
You could advertise soap.

Art, that’s opera; or repertory—
The Desert Song.
Nancy was in the chorus.

But to ask for twelve pounds a week—
married, aren’t you?—
you’ve got a nerve.

How could I look a bus conductor
in the face
if I paid you twelve pounds?

Who says it’s poetry, anyhow?
My ten year old
can do it and rhyme.

I get three thousand and expenses,
a car, vouchers,
but I’m an accountant.

They do what I tell them,
my company.
What do you do?

Nasty little words, nasty long words,
it’s unhealthy.
I want to wash when I meet a poet.

They’re Reds, addicts,
all delinquents.
What you write is rot.

Mr Hines says so, and he’s a schoolteacher,
he ought to know.
Go and find work.

Marius, FraƗele (you can leave your mask on)

Primită de la Dosa, recent.
De Marius, FraƗele (fostul Ianuș), n-are rost să (mai) zic eu nimic. Au fost destui oameni importanți care au zis lucruri la fel de importante. O să dau totuși ceva, din postfața autorului, ușor și intenționat rupt din context, dar prea mișto ca să mai conteze:

     „Per total, poziția mea, oricât de șocantă ar părea, e fermă: nu mă dau pe niciun alt poet român, nici măcar pe marele, blândul nostru învățător de românism și poezie care e Mihail Eminescu. Dar îl apreciez foarte tare și îl consider mai important în literatura română și mai necesar ei decât sunt eu. De aici și plecăciunea pe care i-o fac la finalul acestei cărți. Îi apreciez mult și pe Ion Barbu, Leonid Dimov și Radu Gyr, dar nu mă dau pe niciunul dintre ei.”

Chiar dacă, undeva anterior, FraƗele se explică („prin întoarcerea la valorile Adevărului Absolut, prin dobândirea dimensiunii mistice, am căpătat un atu important în fața poeților lumești, indiferent de numele și valoarea lor estetică”), mă așteptam ca drumul călugăriei să se intersecteze pe undeva și cu strada umilinței, sau, cum fac ăștia de la CNADNR, să demoleze măcar câțiva kilometri din autostrada orgoliului.

Da' avem și noi o autostradă bună și m-am găsit să ma iau eu de ea...

merlich saia - garda de corp

     Foarte reușit volumul de debut al lui Merlich Saia. Textele n-ar trebui scoase din el și citate separat, că se pierde povestea. Iar povestea asta se poate citi și ea în mai multe chei: propriu unei povești, narativ adică, cu început și sfârșit, din perspectiva unui apendice al realității (garda de corp). O mai poți vedea ca pe un mic metaroman, în care autorul îl sacrifică pe autorul ficțional, inventat doar pentru a se lăsa scris. Tot la prima mână a interpretării ar fi o dedublare identitară ce prinde în obiectiv transformarea unui observant fără însușiri în obiectul uman observat / idealizat / imaginat. Există, pare-mi-se, o serie de planuri psihologice ce se suprapun succesiv peste cele trei personaje ale cărții (merlich, alethea, garda de corp) care, toate, sunt fațete ale eului, izolate ca trăsături unele de altele. Dar nu sunt izolate ermetic, există niște supape (tocmai părțile ne-explicabile, inefabile, aștiințifice) care fac ca experimentul pseudo-uman să dea greș și garda de corp să se defecteze. Mișto de tot gândită cartea. Genul care va rezista la câteva recitiri, că mai sunt lucruri de descoperit în ea.


când eram mai mic îmi doream să fiu garda de corp a
bunicii. dar nimeni nu a mai pomenit ca un copil să
fie gardă de corp.

el nu poate să fie garda de corp nici a mamei nici a
tatălui nici a fratelui nici a bunicului nici a câinelui
mort din copilărie.

garda de corp este doar a șefului de la început până la
sfârșitul vieții și nu este permis să moară înainte de
moartea corpului plătitor.

sunt treizeci și trei de ani de când sunt garda de corp
a șefului și atât de mult timp mă sperie.

lucrurile care mă sperie sunt foarte puține și
imateriale. le pot număra doar cu degetele de la o singură mână.

urșii arctici simt prada de la 30 de kilometri
depărtare.



când merlich saia e mort garda de corp e nevoită să
fie gardă de corp mort.

și dacă nu am de ales sunt împăcat. nu-mi trebuie
decât să mă obișnuiesc. îmi adaptez instinctele cu o
rapiditate incredibilă.

nimic nu mă poate opri atunci. pot fi și gardă de corp
mort.

pot înainta zi și noapte fără oprire. nimic nu mă
doare.

mergem împreună oriunde. mergem mereu până
începe să ne fie frică unul de celălalt.

fără șefu sunt amputat.



dacă ar fi condamnat la moarte eu l-aș înlocui fără
nici o ezitare.

mă tem din ce în ce mai mult pentru viață.

în mod normal ar trebui să îmi văd doar de fișa
postului și atât. încalc toate regulile de protecția
muncii. sunt conștient că doar așa pot fi un exemplu
pentru ceilalți. sunt un deschizător de drumuri
pentru toate viitoarele gărzi de corp din lume. aș
putea să iau premiul nobel.

dacă aș avea o casă doar a mea toți pereții ar fi
acoperiți cu diplome: cea mai activă gardă de corp a
anului cea mai atentă și devotată gardă de corp a
anului garda perfectă a secolului.

diploma de excelență pentru întreaga activitate de
corp se dedică gărzii de corp.



dacă alethea s-a mutat într-o casă albastră înconjurată
cu livezi nemărginite de mandarini și două lanțuri
muntoase formând între ele o serie de văi și podișuri
și totul neasemuit de frumos și eu aici așteptând
orice.

Uitare - Billy Collins

Numele autorului e primul care pleacă

urmat cuminte de titlu, de subiect,

de finalul sfâșietor, de întregul roman

care, brusc, devine unul pe care nici nu l-ai citit,

de care nici n-ai auzit măcar, 

ca și cum, una câte una, amintirile tale

decid să se retragă în emisfera sudică a creierului

într-un sătuc de pescari în care nu există telefoane.

Numele celor nouă muze și-au luat rămas bun cu mult timp în urmă

și, sub ochii tăi, ecuația de gradul al doilea și-a făcut bagajele,

și chiar și acum, în timp ce înveți ordinea planetelor,

altceva dispare subtil, emblema unui stat poate,

adresa unui unchi, capitala Paraguay-ului. 

Oricare ar fi cuvântul de care încerci să-ți amintești,

acesta nu-ți stă în echilibru pe limbă

și nici nu pândește dintr-un alt colț obscur al corpului

pentru că s-a dus pe apa aceea străveche

al cărei nume începe cu S din câte mai ții minte

plutești pe ea spre propria uitare împreună cu cei care

au uitat cum să meargă cu bicicleta și cum să înoate.

Nu-i de mirare că te trezești în mijlocul nopții

să cauți data unei bătălii faimoase în cartea de istorie

Nu-i de mirare că luna din fereastră pare c-a alunecat

afară dintr-un poem de dragoste pe care odată-l știai pe dinafară.

Introducere în poezie - Billy Collins

Le-am cerut să ia un poem
și să-l țină în lumină
cum ai ține un diapozitiv

sau să-și apropie urechea de stupul dinăuntru.

Le-am spus dați drumul unui șoricel în poem
și urmăriți-l tatonând drumul spre ieșire,

sau intrați în camera poemului
și pipăiți pereții după un întrerupător.

Vroiam să facă schi nautic
pe suprafața unui poem
salutând numele autorului aflat mal.

Dar tot ce vor ei să facă
este să lege strâns poemul de un scaun
și să-l tortureze până spune tot

Așa că-ncep să-l bată cu un furtun
ca să afle ce-a vrut să spună autorul.

telefonul din colțul străzii

     Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o scoică în loc de monedă, o scoică mică, albă, neciobită, culeasă vara, pe plajă, în loc de ton vei auzi minunatul sunet al valurilor. Apoi poți forma orice număr și-ți va răspunde, te va chema un glas de sirenă.
     Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţ o petală de trandafir în loc de monedă, în loc să auzi tonul vei simți minunatul miros de fân cosit și liliac înflorit. Formând orice număr o voce blândă de bătrână îți va explica liniștit cum se face cea mai grozavă dulceață de trandafiri.
     Noaptea, dacă sufli în telefonul din colţ fum de țigară în loc să introduci o monedă, în loc de ton din receptor va izvoră ceață, ceață caldă care te va cuprinde întreg, va umple încet strada, casele, se va agăța de crengi ca pânze de păianjen.
     Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o monedă de un leu, trebuie câteodată să bați cu pumnii în telefon până îți vine tonul și formând numărul de acasă îți va răspunde nevasta: că unde umbli până la ora aia, că ea nu-ți mai încălzește mâncarea, că ea te lasă.
                                                                                     (Cristian Popescu)