*

Macelarul imi livreaza scurt, in antract, un numar de telefon format din 10 idei. Duce o plasa din care un cap de miel imi trage insistent cu ochiul, ma pasaie sa ma fac mai aproape. Ma intreaba in trecere daca vreau o fetita. Se grabeste si, vazandu-ma nehotarat, face semn, sub parul negru si lung, mainii care-l poarta. Pic, pic, sange pe mocheta verde, culoarea vomei. Ce urat au zugravit astia aici.
Ma intind pe mocheta si molfai numarul incet, la capatul lanului de porumb care stiu ca la toamna imi va taia bratele. Gleznele mi le-au pus ca margini de hotar, mi-au crescut caramizi in genunchi si blana de fier. Inca nu e vremea sa vorbim.
10 orificii, te construiesc, ma vei tot destrama folosindu-le pe rand. Las urme in pamantul presarat pe spatele tau.
Molfai numarul si ochii-mi joaca in degete. Locuiesc pe suprafete moi, tragedia care se consuma nu mai razbate pana la mine. Sub pielea ta cald.
Si stiu ce o sa-ti spun, ce gust are cafeaua pe care o sa o bei in barul acela, cu peretii dezbracati de desene. Stiu cum ii vei spune chelnerului si cum te vei mangaia sub masa. In fundul gurii, stropi de chimie.
Cu mainile in pamant. Frunze de porumb misca in carne, ce mult mai e de munca, ce lunga e vara.

Cuvant inainte

          Indrazneste sa te iei, sa te duci in cele mai fabuloase locuri dinauntrul tau. Nimic nu e ca acolo, nimeni nu e in tine care sa nu fi fost in toata lumea. Spre oricine totusi, nu incetezi sa te intorci, spre acela incerci sa patrunzi inspre tine. Refugiul si siguranta in asemanari, dorinta in deosebiri. Iubesti zambetul dintre friguri, imaginandu-ti ca jos, acolo atat de jos si atat de sentimental, e cald. Fara probleme, intinzi jocurile mintii pana la cateva revolte de catifea, pana la rezistenta minima, cand iti asterni fata peste fata mulata pe fata de perna. Cand toate se aseaza, colturile camerei se retrag in ziduri, plutesti spre ceea ce a fost sa fii, adulmeci resturile de constiinta, le mangai, le refuzi; vrei din nou sa stii ca lucrurile pe care nu le stii te pot rasturna.

Si daca stii? Si daca nu mai e nimic? Si totusi, totusi te zbati. In acest loc, desi piatra pusa peste piatra, culmea a devenit joasa, cat sa o sara un pitic. Aici zambim suficienti, dincolo ne golim mintea de totalitatea cunostintelor; pe talpi ti-au ramas bucati de huma. Ti-e dor de cel care, de departe, te va recunoaste. Fara cuvinte, fara atata rau si bine. Fara sa spui multe despre a spune, fara regrete si fara lacrimi la margine. Fara nici un dumnezeu in afara. Incepand prin a te identifica cu unul, vor merge milioane pe urmele lasate de tine, vor lua la ei moaste pe care le vor expune ca trofee prin sufragerii. Ghici-vor, la capatul pulsului, bobul de mazare din care s-a facut lumea? Unii nu vor intelege nimic, dar vor strange fierul in mana, gata sa pedepseasca.

            Cate incercari, atatia demoni, atatea lanturi si atatia tu de care vrei sa scapi, dorindu-i. Priveste-n jur, de sub obiecte isi fac loc buze contorsionate, mesagere de diverse certitudini ce suspenda iluzia. Iluzia nu e nimic. Iluzia e totul.  

Ai credinta?

Ti-ai facut prieteni?

Ai cicatrici. Ai fost lacom.

O zi

Odata am murit pe o banca. O banca maro, destul de noua, insa o zi prea gri si umeda pentru gustul meu, actual. Cativa trecatori s-au oprit, au soptit cateva cuvinte de mirare, ba chiar am auzit unele de dispret, da-mi place sa cred ca era vorba despre altceva. Unu mi se pare ca m-a impuns inefabil cu degetul. (O fi carnea vanata dedesubt?)  Ma silesc, intr-adevar pare mai greu acum, sa ma ridic din pozitia nu prea comoda in care mi-am dat duhul, macar atat cat sa-i vad si pe ceilalti morti, doar stiu ca atipiseram mai multi pe o alee lunga, cu banci si felinare stridente. Si inconjurata de verdeata. Ca un parc din Chisinau. (“Am scos oraşul din rahat, mai candidez pentru un mandat"). Insa nu mai era nimeni, plouase si apa se scursese de sub bancile lor.

Un catel miroase in joaca urma corpului meu, lasandu-mi o senzatie de pierdere ca o inghetata pe astfaltul ud. Ca momentul de geniu furisat prin fata artistului neatent ce continua sa cante, cu degetele sangerande,  hranindu-se de acum doar cu el insusi. (primul pahar e mai greu…)

Nu s-au schimbat prea multe de cand sunt mort: parintii continua si ei sa moara lent, cu proiecte de decizii pentru vietile copiilor, sorband pe ascuns, proportional cu parerea lor despre ei insisi, lauda vecinilor sau agatarea vreunui titlu de numele progeniturii (cine mai e ca tine, ofiter de politie!!); pedagogilor li se umfla inca vena autoritatii refulate, fac demonstratii de forta si-si impart loisirul intre fuga de tirania consoartei si vise obraznice cu adolescente, tuguindu-si buzele inconstient. (silentium magarilor)

Cuvintele isi pierd, intr-adevar, caldura, visele isi impart samavolnic oamenii, panoul de deasupra cu albastru incepe sa se crispeze ca o pruna uscata. Daca as fi viu, as aduna motive florale, pentru o tensiune arteriala normala. Niste atomi incearca sa ma convinga ca inca inima imi bate sa-mi sparga pieptul. (de ce sa dai banii, cand poti s-o iei gratis?)

Dar sunt din ce in ce mai mort. Oare era mai bine sa-i spun sotiei ca am inselat-o atata vreme? (porcule, betivule) Exact, pana cand moartea ne-a despartit. Ca o ultima satisfactie as fi primit sa primesc o palma ascutita-n obrazul meu putrezit si o rasuflare fierbinte-n fata ce mi-ar fi dorit sa mor. Asta am tot facut de atatia ani, zi de zi. De ce a durat atat?

Dar acum, Doamne, robul tau se prapastuieste singur pe niste lemne. Leaga-l de trena ta si lasa-l sa cunoasca puterea neputinei, curajul minciunii constiente, nebunia hranei fara foame si povara epitetelor. Du-l din preajma inutilitatii tatalui si infertilitatii mamei. Ajuta-l doamne, (nesimtitule), pe amaratul asta, sa se desprinda definitiv din zid. Si iarta-l.

Acum, pot sa merg pe urma pasilor mei, usurel si superfluu, sa le analizez zigzagurile; pare rusinos, dar mi-adun aer in fostii plamani, caci inca sufar unde fug, inca doare unde calc, inca mi-amintesc de piciorul in cur pe care, evident, l-am dat mai departe. Iar acolo unde am poposit un pic, acolo sunt multi pasi de multe marimi, toti in afara de unul, anonimi. (auzi? Da’….Dan Diaconescu asta….si-a facut partid?)

Acum, fara frica de a fi judecat, adica frica de mine insumi, pot sa ma intreb ce as fi facut ca eunuc intr-un harem? Beat de duiosie,  sugrumand nou-nascutii baieti, pretendentii, m-as fi sublimat cu ceva noroc intr-o turma de porci. (Si ele?...Drace! Piei!!!! Porci.) Ce m-as fi facut cu batranetea mea? (Mami, am gasit gura lui mosu in pahar!). Sau ce-as fi facut daca m-ar fi gasit, (nefericito) mama masturbandu-ma? Ascunse sunt, mama, caile domnului.

            Nu stiu, caci nu am avut curajul sa trezesc tenia si sa ma iau cu ea la lupta dreapta, nici sa sap prea riscant dupa intelesuri, in funduri de otrava.

Oricum, déjà, obosit de atata moarte, ma simt ca intr-o zi de duminica dimineata, cand  te uiti la televizor sau la preot cu acelasi sentiment caldut de neintelegere si de somnolenta (vezi c-a lesinat unu acolo-n spate, mie sa nu-mi moara asta in biserica, auzi!?!?!). Imi vad de jos spectatorii. Nu-mi place perspectiva, dar daca asa a fost sa fie, fie. Numarul indecent de mare al celor mai buni prieteni si neverosimil de mic al iubitelor, insa mai ales cel mai bun prieten si iubita, sunt prestidigitatori ai bisturiului, autopsiindu-ma, de multe ori din greseala, din plictiseala, din ciuda. Caci sunt singuri, si ei, situatie unde nu se poate invoca argumentat nicio exceptie. (auzi, ia mai du-te dracului si tu, iesi afara!!)

Desigur, unde dragoste nu e, nimic nu e. Ana, bunica-mea. Imbracata-n negru in ultimii 15 ani de viata. Lipsa dragostei si umilinta a facut-o sa creada ca va face slalom printre urechile acului. Si uite, la fel ca mine, bate inca la usi sa-si afle linistea. In pieptul imaculat al calugaritei ratate dormiteaza latent o viitoare mantra ce va invoca liliecii din luna, devoratori ai mintii (copile, sa-ti gasesti o fata care sa te iubeasca. Tot asa, fara stapan umbli?).

Sunt intins. Cap si pajura, stau monedele pe ochi. Moarte vie si moarte moarta.       

Ma trezesc iar, ostenit, intr-o zi de ordinul zecilor de mii. Inca nu-mi iese nimic. Pentru ca incep sa seman cu mine, intr-un tremolo insinuant. Ma rog ca soseaua asta sa duca undeva. (hai sictir!)

Acum insa, tre’ sa merg la servici.

Despre oricine

Tati in camasi albe fug din calea mea. Se refugiaza in baracile lor suspendate pe cativa piloni, strambe, indecente, nerabdatoare, la atingere, sa divulge tot ce stiu despre tot ce-au vazut. Ei, ca niste animale speriate, isi arata coltii din ascunzatori. Si mi-e mila de ochii lor, negri de atata servitute. Printre secretele de sub scanduri ii vad satisfacandu-si nevestele, vinovate de a duce mai departe respectul umil fata de boier. As vrea sa le admir parul lung dar inutil, strans si ascuns militareste sub carpe. Intre icnete si rabdare, niste unghii crapate pastreaza echilibrul intregului si pun mana de la mana ca sa ma fac.

De sub coltul hainei scot ce au incropit ieri din mine, cam in fuga, e drept. Ei nu stiu ca eu stiu asta. Ei au vrut sa-l arunce, eu l-am cules de pe jos, i-am sters lacrimile de muci si m-am surprins ca mi-e un pic scarba. L-am pus la uscat, in varful tuturor icoanelor personale, l-am facut stapanul debaralei, stapanul patului, l-am folosit ca instrument al sodomei. De la sine, a devenit batjocoritorul crud al limitei, scrasnetul vanitatii infaptuite, mirosul magdalenei. M-am construit pe mine, stapanul si sclavul meu.

Cateodata ma scot la plimbare si-s tare mandru de felul in care merg si de barbatia pe care o scap pe la colturi, discret, prefacandu-ma ca nu stiu despre ce e vorba. Uneori n-o scap, ci o arunc direct pe oameni, cu ura si chef de scandal. Si merg si merg, si-mi place atat de mult sa-mi imaginez cum ma privesc cand merg, incat n-o pot face stand pe loc. Dar se intampla sa intru pe o straduta buhaita de atata  nesomn, de cand ma astepta. Si mi se face atat de rusine, incat mi-e frica sa o recunosc pe toata, mi-e frica sa nu-mi plesneasca stomacul. Si nu de catharsis, nici de sobolanii ce-mi rod increderea nu mi-e cel mai teama. Ci de cel pe care-l voi trimite inaintea mea, de cel mai priceput dintre negociatori, avocat integru caruia i-am smuls o lacrima, mesia si macedon al meu. De mine.

Mi-e teama ca voi rade straduta si voi ara locul, apoi, in momentele-n care se cuvine sa fiu melancolic, voi sadi gazon si flori si voi aduce copii sa cante subtire si inocent, eventual voi plange. Ba chiar o sa am libertatea pentru cateva secunde, poate, sa plang cu adevarat. Voi construi un muzeu si voi alege, intamplator, locul si momentul cel mai aglomerat in care sa ma plimb prin el si-n care oamenii, recunoscandu-ma, sa dea mana cu mine si sa-mi multumeasca pentru reinventarea emotiei, aproape asa cum povestesc stramosii ca era. Voi fi modest si voi spune zambind multumesc.

Sau poate nu le voi face..

Insa in drumul meu cuminte de la scoala spre casa, mi s-a spus ca trebuie sa aleg sa-mi tin hainele aranjate, sa nu vorbesc urat si sa nu merg pe stradute straine, cu tot felul de  doamne-fereste ascunsi dupa garduri de fier forjat, dure si neprimitoare ca niste muscaturi de caine.

noi doi

Curios, cat de mult vreau sa sa raman in viata, sa ma integrez in poveste. In vieti, de fapt. Alternand cate una cu alta. Ca muguri mici de pasari mari, intr-o balta din noroi. Naste pleaca, vine moare.

Cum vreau sa trezesc, asa oricum, momentul devenirii, sa-mi frig degetele inculte, sa cunosc gustul albului ochilor si sa ma tarasc catre clieseul gliei mame, catre femeia finala. Eu, sau noi. Noi astia.

Singuratatea imi creeaza ba fiori de glorie, ba frici de virgin.

Dar ideea de a ramane cu ea ma imobilizeaza si-mi taie respiratia.

Varuiesc o pictura mica si alba, o picturuta, o casuta intr-un blog. Traiesc cu mine acolo. Si cu ea. Si toti trei incercam din rasputeri sa o ducem bine. Cateodata insa, bratele ei se desfac in doua, din pubis se imparte, se impart lucrurile. Uneori ca in lume. Si fata ei trece-n spate, si de sub gat ridica spre mine o grimasa grijulie, fara ochi si gingii, un nou chip, ca o cucuvea jumulita cu o gaura in grumaz. Isi insira organele in fata mea si din spatele unor dinti lungi, galbeni, ca de cal, imi cere sa vietuiesc acolo, in pace, cu ea, sub portretul inefabilei indiferente a maicii domnului, zgarcita in sentimente ca un varf de munte.

In asteptarea unor tinere legiuni, bratele ei brune imi zgarie pielea.

Noi patru (deocamdata) am fi fericiti, cu conditia sa ne potrivim perechile, ori reincarnarile, vesnicele, neasemuitele, uratele.

Astept sa scrie proorocii despre uciderea bestiei de catre bestie. Iar apoi o sa-i raspandesc pe podele sangele acumulat in gura mea. Ca sa pot spune ca nu am mai avut de ales. Ca asa trebuia sa fie.

Cu patul meu, inca, ma plimb prin lume. Caut sa ma-nsor.